Pe vremea când oamenii din tribul numit Caraja încă nu ştiau să cultive pământul şi să crească porumbul, nici ananasul, nici manioca, ci se hrăneau numai cu poamele pădurii, cu vânat şi peşte, trăiau într-o familie două surori: pe cea mare o chema Imacro, iar pe cea mică, Denake.
Odată, într-o seară târzie, privind spre cerul înstelat, Imacro nu-şi mai putu lua ochii de la steaua cea mare Taina-Can. Steaua clipocea cu o lumină aurie atât de dulce şi de tristă, încât fata oftă:
– Tată, ce stea minunată! Cât aş vrea să ajung pînă acolo şi să mă joc cu ea!
Tatăl râse de dorinţa ciudată a fetei şi-i spuse că Taina-Can e foarte sus; nimănui nu-i este dat să ajungă pînă acolo. Totuşi mai adăugă:
– Doar dacă, auzindu-ţi vorbele, strălucitorul Taina-Can ar vrea să vină singur la tine, fetiţa mea!
Şi iată că în toiul nopţii, cînd toţi dormeau, fata simţi că cineva se apropie.
– Cine eşti tu şi ce vrei de la mine? se sperie ea.
– Eu sînt Taina-Can, luceafărul de seară, am auzit cum mă chemi şi am venit. N-ai vrea să te măriţi cu mine?
Imacro aţâţă focul în vatră şi-i trezi pe ai ei. Cînd, ce văzu? Taina-Can arăta ca un uncheaş bătrân, foarte bătrân; faţa era numai zbârcituri, iar părul şi barba albe ca bumbacul.
Privindu-l în lumina flăcării, Imacro zise:
– Nu vreau să-mi fii soţ; eşti bătrîn şi urât, iar eu vreau de bărbat un tânăr, frumos şi puternic. Taina-Can se întristă amar.
Atunci Denake, a cărei inimă era bună şi gingaşă, se înduioşă de bietul bătrân şi se hotărî să-l mîngâie. Şi-i zise tatălui său:
– Tată, eu mă duc după omul acesta!
Se căsătoriră, spre marea bucurie a bunului uncheaş. După nuntă, Taina-Can îi zise soţiei sale Denake:
– Nevastă, trebuie să muncesc, ca să te ţin; voi ara pămîntul şi-l voi face bun de ogor, îl voi semăna cu seminţe, cum niciodată n-a mai văzut tribul vostru Caraja.
Şi se duse la fluviul cel mare, Bera-Can, şi rosti cîteva cuvinte, apoi intră uşor în apă. Fluviul curgea, iar bătrînul îşi cufunda din cînd în cînd mâinile în valuri şi le scotea cu pumnii plini de seminţe bune, care apoi pluteau, duse de curent.
În felul acesta fluviul îi dărui doi pumni de porumb, mănunchiuri de manioca şi alte multe plante folositoare, pe care tribul Caraja le cultivă şi azi.
Venind acasă de la râu, Taina-Can îi zise dragei lui Denake:
– Mă duc să tai pădurea, să curăţ pămîntul pentru semănături. Tu să nu vii să mă vezi muncind; rămâi acasă şi pregăteşte mâncarea; când mă voi întoarce ostenit, cu mâinile bătătorite, tu să-mi potoleşti foamea şi să-mi aduci odihnă, linişte şi pace.
Taina-Can plecă. Întârzie atît de multă vreme, încât Denake, speriată la gândul că soţul ei să nu fi căzut de oboseală şi temându-se să nu adoarmă tot aşteptându-l, se hotărî să încalce promisiunea și pe ascuns, se duse să-l caute.
– O, dar ce minune, ce bucurie neaşteptată!
În locul uncheaşului firav, ea văzu pe câmpul proaspăt arat, un tânăr frumos, înalt şi puternic. Trupul lui era pictat cu desene şi purta podoabe minunate.
Denake nu se mai putu stăpâni. Cuprinsă de o bucurie fără asemănare, se repezi la el şi-l îmbrăţişă. Pe urmă îl conduse acasă, fericită că le poate arăta rudelor pe soţul ei, aşa cum era el cu adevărat.
Atunci sora mai mare, Imacro, se umplu de mânie împotriva surorii ei mai mici şi-l dori ea de bărbat pe Taina-Can şi-i zise:
– Tu eşti soţul meu; doar la mine ai venit prima oară, şi nu la Denake.
Dar Taina-Can i-a răspuns:
– Denake a fost bună cu mine, ea s-a înduioşat de un biet bătrân şi m-a luat de soţ atunci cînd tu m-ai vrut. Eu nu te vreau. Denake e soţia mea cea dragă.
Imacro începu să ţipe de furie şi de răutate, se prăbuşi la pămînt şi dispăru.
Pe locul unde ea a căzut toţi văzură o pasăre neagră, care de atunci în fiecare noapte scoate un ţipăt atît de ascuţit şi de trist, încît orice călător cînd îi aude glasul tremură de frică.
Şi astfel oamenii din tribul Caraja au învăţat de la luceafărul de seară Taina-Can să crească porumbul, ananasul, manioca şi alte roade şi cereale, pe care mai înainte nu le cunoşteau.
