A fost odată, tare demult un împărat bâtrân care avea numeroși slujitori voinici ca ursul și tari ca piatra. Aceștia aveau grijă de sute de copile care mai de care mai blânde și mai frumoase.
Oamenii îl mai numeau și copacul Tată-Împărat. Acesta adăpostea trecătorii cu umbra frunzelor sale cât era noaptea de lungă și ziua de arzătoare. Iar oamenii la rândul lor îl cinsteau și îl iubeau.
Frunzele erau copilele iar slujitorii aveau numele de ramuri. Toți aceștia împreună formau un singur copac cu ramuri și frunze.
Cât era ziua mai zglobie, copacul juca diferite jocuri cu ramurile și frunzele. Alături trăiau în liniște și pace.
Într-o zi se năpusti asupra lor un vânt tare și puternic de spărgea ferestrele oamenilor și ridica în slavă hârtiile și praful de pe drum.
Atunci, copacul Tată-Împărat chemă toate frunzele și toți slujitorii și le spuse:
– Dragii mei copilași, suntem aproape de pragul despărțirii, vântul suflă aspru spre frunze fără pic de milă. Nu se știe care dintre voi va așterne un covor de rugină și nici nu se știe care va avea mai multe zile. Eu, ca tată, vă sfătuiesc să nu umblați hai-hui, ci țineți-vă de frunza mamă și aveți grijă să nu vă dezlipiți de ea.
Vorbele împăratului sunau tare și zgomotos. Se auzea cum vântul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremură și cât pe ce era să se aplece la pământ toată împărăția.
Dar să lăsăm asta pentru mai târziu și să vedem ce s-a întamplat mai departe…
Mezina, frunza rea și neascultătoare, dar totodată grijulie pentru împărățiile din jur, se strecură pe sub ramuri și o luă din loc prin vecini să vestească de sfaturile bătrânului. Merse ce merse din loc în loc și mai vestea pe câte un împărat care îi iesea în cale de primejdia ce avea să urmeze.
Unul dintre împărați o opri din drum și o luă de mână zicându-i:
– Draga mea copilă, dulce și blajină, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ți face griji și să nu îți fie teamă. Să știi că va veni toamna!
Mezina frunză, facu niște ochi mari și își închipui că toamna este ca un monstru sau poate ca o fantomă, o sperietoare de ciori, ori un cântec, un leagăn, ba un copil…
– Ce-ar fi să-l întreb cum e toamna? își zise în gând mezina frunză.
Și hotărâtă de acest lucru prinse curaj și cu glas răspicat rosti:
– Bătrânule unchi, ce este toamna?
– Toamna este a treia fiică a anului ce coboară din înaltul cerului să-și aștearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie. Trena fiind voi frunzele, care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. Soarele coboară mai devreme la asfințit, răcoarea cuprinde pământul și deodată sămânța se scutură, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc pentru totdeauna. Bruma rece și vântul zvăpăiat sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei. Împreună saltă frunzele în sus și până în înaltul cerului iar apoi le lasă din nou pe pământ. Voi, vă veți apleca în fața toamnei părăsind copacul definitiv, tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab. Dar pentru oamenii hranici, toamna este ca o pagină din cartea vieții care își aduce roadele ei cu ea. De cum o zăresc se apucă cu grijă să culeagă roadele, perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Toamna este mândră și fericită de harnicia lor și de aceea le acordă toată încrederea și speranța ei.
După câteva secunde, din fantezia povestirii, fata-frunză făcu niște ochi galbeni și mari și îi spuse:
– La revedere, unchiule dragă! cu un glas subțire și se îndreptă iute spre casa părintească.
Ajunsă acasă tatăl împărat, o întrebă pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi în ochi, istorisi tot ce i s-a întamplat.
Cum termină tot ce avea de spus, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropie de ea.
Fructele îi țineau trena, coronița era bogată în flori iar în calea ei se așezau frunze de miresme de flori. Aflându-se în fața tatălui împărat, toamna îi ceru încuvințarea și luă toată calea frunzelor, copilele și plecără împreună. Iar în urmă rămânând doar dorul părinților. Lacrimile amare și dansul frunzelor de pe trena toamnei, vesteau trecerea unui anotimp.
Doar o urmă a rămas, o lacrimă de frunză și roua ce se așeza pe copacul împărat. El urma să dea veghe și să adăpostească în continuare toți trecătorii care făceau popasuri sub el.
Legendă adaptată și culeasă din legendele populare românești.
