În vremuri de mult uitate, de curând regăsite, într-o cetate măreață a unui rege măreț, se afla un fierar priceput la toate tipurile de fier și la toate obiectele care se puteau făuri din el.
Se făcea că acest fierar era tare priceput. Lucra de dimineață până seară la unelte și pluguri, spade și scuturi. Tare iscusit și dedicat mai iar oamenii de pretutindeni veneau la el în atelier cu cereri care mai de care mai îndrăznețe.
Datorită pasiunii și ușurinței cu care lucra fiecare obiect, fierarul nostru reușea forme pe care alții nici nu le visau.
Uneltele făurite de el parcă dădeau forță oricui le folosea, iar strălucirea lor în lumină părea un joc înflăcărat înaintea trecătorilor.
Și uite așa se ducea mai departe vorba despre acest meșter deosebit.
Astfel, cetatea regelui măreț unde se afla atelierul fierarului nostru devenise recunoscută peste mări și țări pentru măiestria, rezistența și frumusețea fără de seamăn.
Dar, pe cât de frumoasă era cetatea în comparație cu altele și pe cât de pline de oameni și de forfota lor erau străzile sale pe timp de zi, pe atât de pustie și dezolantă se înfățișa pe timp de noapte.
De două anotimpuri, se făcea că la puțin timp după lăsarea întunericului se punea un vânticel ușor. Știi tu, cum sunt cele primăvăratice de la marginea mării.
Vânticelul creștea apoi în intensitate până devenea oarecum neplăcut. Odată se punea pe suflat până ce stingea toate lămpile din alei.
Mai marii regatului tare au mai încercat să facă ceva în privința vântului însă în zadar. Până și lumânările din interior cădeau pradă asprului vânt de înserare.
După ce vântul se mai domolea, o ceață plumburie ca o perdea din tafta se lăsa peste cetate.
Prin ceață nu se vedeau om cu om la doi pași distanță. Iar când o atingeai, simțeai că treci mână printr-un lighean cu apă, așa densă era.
Nici nu se lăsa bine ceața că respirația grea a unei dihănii mari se auzea din toate părțile, ca și cum ar fi zburat pe deasupra cetății adulmecând fiecare ungher.
Balaurul, căci despre un balaur era vorba, traversa orașul în lung și-n lat în căutarea celor nu apucaseră să intre în case.
Puțini îl văzuseră pe balaur și mai puțini reușiseră să scape din ghearele sale, lungi cât o poartă de casă și ascuțite precum săbiile.
Balaurul nostru se instalase într-o peșteră din apropierea cetății acum nu demult.
Iar în fiecare seară ieșea din ascunzătoare în căutare de hrană. Hrana lui preferată erau oamenii care uitau să ajungă la casele lor înainte de lăsarea întunericului.
Balaurul stingea cu o primă răsuflare toate lămpile din oraș, iar cu a doua, mai din apropiere, rece precum gheața, așternea ceața de nepătruns. Apoi zbura pe deasupra acoperișurilor caselor, turlelor bisericilor și meterezelor cetății căutându-și prada.
Regele încercase în zadar diferite metode să-l alunge pe balaur de pe teritoriul său. Își trimisese până și întreaga sa oștire să îl înfrângă. Printre cei mai viteji cavaleri și oșteni au dat năvală cu întreaga forță în peștera balaurului.
Se luptaseră șapte zile și șapte nopți pentru ca, în final, balaurul să se aleagă cu o masă copioasă iar numărul oștilor să se înjumătățească.
Încercaseră apoi să aducă vraci și învățați din meleaguri îndepărtate, care mai de care mai pricepuți. Toți fuseseră fie mâncați de lacomul balaur, fie abia scăpaseră din ghearele sale.
Mai încercase regele și să vorbească cu el așa că adunase pe cei mai iscusiți traducători și meșterii de cuvinte. Balaurul râdea de ei și îi înghițea unul câte unul.
Încet, încet, măreața cetate devenise faimoasă pentru balaurul cel crud. Iar negustorii și drumeții o ocoleau din ce în ce mai des. Puțini se mai încumetau să petreacă noaptea pe farfuria balaurului.
Iar fierarul nostru încercase și el pe cât îi stătea în putere, să gonească balaurul. În primul rând, armele oștenilor ieșiseră din forja lui și multe nopți petrecuse la perfecționarea lor.
Dezamăgit fiind își imagina că săbiile rămase din luptă erau pentru balaur doar niște amărâte scobitori.
Apoi, îi veni o idee năstrușnică, să-l înfrunte chiar el pe balaur. Însă la auzul răsuflării pofticioase de seară se răzgândi repejor. Mai potrivit era la forjă decât în luptă directă.
Într-o zi, în timp ce bătea un ornament pentru poarta cetății, privirea îi rătăcii către văpaia din forjă. Întâi crezu că are vedenii, dar focul parcă-i juca într-un fel nenatural.
Tot privind și tot privind, focul deschise doi ochi, se umflă, se contorsionă și se ridică deasupra forjei sub formă de om. Printre flăcările care-i descriau formă de om se deschise o gură.
Fierarul nostru se împletici în timp ce căuta să-și găsească cea mai potrivită poziție pentru a o rupe la fugă din calea focului, dar focul îi vorbi:
– Stai așa, Făurarule! Nu te speria de mine căci eu îți veghez de atâta vreme meșteșugul!
– Focule, omul se sperie de ce nu cunoaște! – îi răspunse fierarul oprindu-se din fugă și trăgându-și sufletul.
– Pe mine mă cunoști cu siguranță, omule! În văpaia mea faci din fier unelte de când ai fost ucenic. Ce te supără de-ți este mâna nesigură și inima strânsă? – continuă focul.
– În cetatea noastră cutreieră un balaur, Focule. Acest balaur ne umbrește zilele și ne amărăște serile, ne răpește semenii și ne îngheață sufletele. – răspunde Fierarul.
– Fă ce-ți spun eu și vei scăpa de balaur, dar trebuie să te încrezi în mine trup și suflet. Te învoiești?
Fierarul încuviință.
– Apucă-te de lucru – îl sfătui Focul – și făurește în văpaia mea o statuie de forma unei fecioare. Trebuie să fie cea mai frumoasa fată pe care ți-o poți închipui. Frumusețea ei trebuie să fie pe placul oamenilor și balaurilor deopotrivă. Apoi, te vei duce la intrarea în peștera balaurului la miezul zilei, vei aprinde un foc cu un tăciune aprins din văpaia forjei, apoi vei striga, de trei ori: ”Balaure, balaure, rămâi la noapte în peșteră, altfel văpaia forjei te va mistui.”
Fierarul se puse pe treabă. Topi cel mai pur metal pe care-l avea în atelier și pe care-l păstra doar pentru cele bune lucrări. Îl bătu și-l modelă cum doar el știa în cea mai frumoasă statuie a unei fete care fusese dat să se admire în lumina soarelui. Pielea ei strălucea orbitor, ochii ei păreau vii și jucăuși, forma ei sugera mișcare lină.
După trei luni cât îi luă să termine statuia. O amplasă în centrul cetății pentru ca toată lumea să o admire.
Apoi se înfățișă la intrarea în peștera balaurului. Făcu focul cu tăciunele aprins din văpaia forjei și strigă către peșteră:
– Balaure, balaure, rămâi la noapte în peșteră, altfel văpaia forjei te va mistui!
Din peșteră nu se auzi niciun răspuns.
La lăsarea serii balaurul ieși din ascunzătoare și fu surprins de focul care încă ardea. Îi suflă, îl acoperi de gheață, dar văpaia rămase aprinsă. Nici nu crescu în intensitate, nici nu se diminuă. Pur și simplu arse în continuare nestingherită de eforturile balaurului.
Supărat, balaurul răcni către cetate stingând, după bunul obicei, toate lămpile. Apoi zbură înfuriat răcnind pe măsură ce se apropia și formând ceața groasa.
Petrecu ore bune fără să găsească niciun trecător.
Trecu de mai multe ori chiar pe lângă statuia metalică a Fierarului, dar n-o băgă de seamă.
În lipsa luminii, statuia abia se vedea.
Știa că focul din fața peșterii sale este Focul Veșnic, care nu poate fi stins de nimeni, om sau balaur și nu poate fi ascuns nici în cel mai adânc întuneric.
Singura cale de a-l înlătura este ca cel care l-a aprins să-l stingă cu sufletul său, pierzându-și astfel viața.
Balaurului îi veni o idee. Luându-se după miros se apropie de casa Fierarului și îi vorbi în grai omenesc:
– Omule care mi-ai adus focul, ia spune-mi, ce-ai zice să-ți împlinesc o dorință. În schimbul ei ar trebui să-mi promiți că vei stinge focul ce mi l-ai adus. Eu sunt un balaur gheață, iar să mă încălzesc la foc nu este tocmai ce-mi doresc.
– Balaurule – răspunse Fierarul din interior – mă bucur că ți-am atras atenția. Cel mai mult și mai mult îmi doresc să fac din fier lemn viu. De multe ori, aș vrea ca o parte din munca mea să poată fi sădită și să crească precum un brad. Fiind fierar de meserie, mă pricep doar la fier.
Balaurul găsi ciudată cererea Fierarului dar consideră că oamenii sunt ființe simple, mereu în căutare să agonisească ce nu posedă așa că încuviință.
Mai ales, se gândi, că trebuie să-i facă pe plac indiferent deoarece trebuia să-l păcălească să-și pună sufletul la bătaie pentru a stinge focul.
– Bine omule – grăi Balaurul – haide mâine seară la intrarea în peștera mea să ne pecetluim înțelegerea. Tu vei pleca cu arta de a face din fier, lemn viu, iar eu îmi voi redobândi liniștea.
A doua zi, Fierarul aduse cu el și pe fecioara din fier. O puse lângă văpaia încă aprinsă și-l strigă pe Balaur.
– Balaure! Am venit, cum am promis. Știu că pentru a stinge focul e nevoie de sufletul celui care l-a aprins. Iat-o pe sora mea, care prin dorința ei arzătoare a aprins flacăra veșnică. Dă-mi puterea să preschimb fierul în lemn viu și focul se va stinge.
Balaurul ieși din peșteră. Era flămând și nerăbdător.
Suflă asupra Fierarului puterea preschimbării fierului în lemn viu. Apoi, se năpusti asupra fecioarei din fier, pe care o crezu vie în lumina caldă a flăcării.
Fierarul cum o văzu înghițită, o preschimbă într-un stejar peste care trecură în câteva clipe sute de ani.
Balaurul fu astfel prins și sigilat în scoarța lui incapabil să mai scape vreodată.
Făurarul nostru se întoarse acasă. Îi mulțumi focului din forjă, chiar dacă acesta rămase de-atunci tăcut.
A doua zi a început să făurească din lemn viu o mulțime de arbori, pomi fructiferi, arbuști și flori pe care îi preschimbă în floră adevărată.
Cetatea din poveste este și acum în picioare, iar toate fructele și florile sale reprezintă rodul muncii Fierarului curajos care a înfruntat Balaurul.
