Se făcea că acest fierar era tare priceput. Lucra de dimineață până seară la unelte și pluguri, spade și scuturi. Tare iscusit și dedicat mai iar oamenii de pretutindeni veneau la el în atelier cu cereri care mai de care mai îndrăznețe.

Datorită pasiunii și ușurinței cu care lucra fiecare obiect, fierarul nostru reușea forme pe care alții nici nu le visau.

Uneltele făurite de el parcă dădeau forță oricui le folosea, iar strălucirea lor în lumină părea un joc înflăcărat înaintea trecătorilor.

Și uite așa se ducea mai departe vorba despre acest meșter deosebit.

Astfel, cetatea regelui măreț unde se afla atelierul fierarului nostru devenise recunoscută peste mări și țări pentru măiestria, rezistența și frumusețea fără de seamăn.

Dar, pe cât de frumoasă era cetatea în comparație cu altele și pe cât de pline de oameni și de forfota lor erau străzile sale pe timp de zi, pe atât de pustie și dezolantă se înfățișa pe timp de noapte.

De două anotimpuri, se făcea că la puțin timp după lăsarea întunericului se punea un vânticel ușor. Știi tu, cum sunt cele primăvăratice de la marginea mării.

Vânticelul creștea apoi în intensitate până devenea oarecum neplăcut. Odată se punea pe suflat până ce stingea toate lămpile din alei.

Mai marii regatului tare au mai încercat să facă ceva în privința vântului însă în zadar. Până și lumânările din interior cădeau pradă asprului vânt de înserare.

După ce vântul se mai domolea, o ceață plumburie ca o perdea din tafta se lăsa peste cetate.

Prin ceață nu se vedeau om cu om la doi pași distanță. Iar când o atingeai, simțeai că treci mână printr-un lighean cu apă, așa densă era.

Nici nu se lăsa bine ceața că respirația grea a unei dihănii mari se auzea din toate părțile, ca și cum ar fi zburat pe deasupra cetății adulmecând fiecare ungher.

Balaurul, căci despre un balaur era vorba, traversa orașul în lung și-n lat în căutarea celor nu apucaseră să intre în case.

Puțini îl văzuseră pe balaur și mai puțini reușiseră să scape din ghearele sale, lungi cât o poartă de casă și ascuțite precum săbiile.

Balaurul nostru se instalase într-o peșteră din apropierea cetății acum nu demult.

Iar în fiecare seară ieșea din ascunzătoare în căutare de hrană. Hrana lui preferată erau oamenii care uitau să ajungă la casele lor înainte de lăsarea întunericului.

Balaurul stingea cu o primă răsuflare toate lămpile din oraș, iar cu a doua, mai din apropiere, rece precum gheața, așternea ceața de nepătruns. Apoi zbura pe deasupra acoperișurilor caselor, turlelor bisericilor și meterezelor cetății căutându-și prada.

Regele încercase în zadar diferite metode să-l alunge pe balaur de pe teritoriul său. Își trimisese până și întreaga sa oștire să îl înfrângă. Printre cei mai viteji cavaleri și oșteni au dat năvală cu întreaga forță în peștera balaurului.

Se luptaseră șapte zile și șapte nopți pentru ca, în final, balaurul să se aleagă cu o masă copioasă iar numărul oștilor să se înjumătățească.

Încercaseră apoi să aducă vraci și învățați din meleaguri îndepărtate, care mai de care mai pricepuți. Toți fuseseră fie mâncați de lacomul balaur, fie abia scăpaseră din ghearele sale.

Mai încercase regele și să vorbească cu el așa că adunase pe cei mai iscusiți traducători și meșterii de cuvinte. Balaurul râdea de ei și îi înghițea unul câte unul.

Încet, încet, măreața cetate devenise faimoasă pentru balaurul cel crud. Iar negustorii și drumeții o ocoleau din ce în ce mai des. Puțini se mai încumetau să petreacă noaptea pe farfuria balaurului.

Iar fierarul nostru încercase și el pe cât îi stătea în putere, să gonească balaurul. În primul rând, armele oștenilor ieșiseră din forja lui și multe nopți petrecuse la perfecționarea lor.

Dezamăgit fiind își imagina că săbiile rămase din luptă erau pentru balaur doar niște amărâte scobitori.

Apoi, îi veni o idee năstrușnică, să-l înfrunte chiar el pe balaur. Însă la auzul răsuflării pofticioase de seară se răzgândi repejor. Mai potrivit era la forjă decât în luptă directă.

Într-o zi, în timp ce bătea un ornament pentru poarta cetății, privirea îi rătăcii către văpaia din forjă. Întâi crezu că are vedenii, dar focul parcă-i juca într-un fel nenatural.

Tot privind și tot privind, focul deschise doi ochi, se umflă, se contorsionă și se ridică deasupra forjei sub formă de om. Printre flăcările care-i descriau formă de om se deschise o gură.

Fierarul nostru se împletici în timp ce căuta să-și găsească cea mai potrivită poziție pentru a o rupe la fugă din calea focului, dar focul îi vorbi:

– Stai așa, Făurarule! Nu te speria de mine căci eu îți veghez de atâta vreme meșteșugul!

– Focule, omul se sperie de ce nu cunoaște! – îi răspunse fierarul oprindu-se din fugă și trăgându-și sufletul.

– Pe mine mă cunoști cu siguranță, omule! În văpaia mea faci din fier unelte de când ai fost ucenic. Ce te supără de-ți este mâna nesigură și inima strânsă? – continuă focul.

– În cetatea noastră cutreieră un balaur, Focule. Acest balaur ne umbrește zilele și ne amărăște serile, ne răpește semenii și ne îngheață sufletele. – răspunde Fierarul.

– Fă ce-ți spun eu și vei scăpa de balaur, dar trebuie să te încrezi în mine trup și suflet. Te învoiești?

Fierarul încuviință.

– Apucă-te de lucru – îl sfătui Focul – și făurește în văpaia mea o statuie de forma unei fecioare. Trebuie să fie cea mai frumoasa fată pe care ți-o poți închipui. Frumusețea ei trebuie să fie pe placul oamenilor și balaurilor deopotrivă. Apoi, te vei duce la intrarea în peștera balaurului la miezul zilei, vei aprinde un foc cu un tăciune aprins din văpaia forjei, apoi vei striga, de trei ori: ”Balaure, balaure, rămâi la noapte în peșteră, altfel văpaia forjei te va mistui.”

Fierarul se puse pe treabă. Topi cel mai pur metal pe care-l avea în atelier și pe care-l păstra doar pentru cele bune lucrări. Îl bătu și-l modelă cum doar el știa în cea mai frumoasă statuie a unei fete care fusese dat să se admire în lumina soarelui. Pielea ei strălucea orbitor, ochii ei păreau vii și jucăuși, forma ei sugera mișcare lină.

După trei luni cât îi luă să termine statuia. O amplasă în centrul cetății pentru ca toată lumea să o admire.

Apoi se înfățișă la intrarea în peștera balaurului. Făcu focul cu tăciunele aprins din văpaia forjei și strigă către peșteră:

– Balaure, balaure, rămâi la noapte în peșteră, altfel văpaia forjei te va mistui!

Din peșteră nu se auzi niciun răspuns.

La lăsarea serii balaurul ieși din ascunzătoare și fu surprins de focul care încă ardea. Îi suflă, îl acoperi de gheață, dar văpaia rămase aprinsă. Nici nu crescu în intensitate, nici nu se diminuă. Pur și simplu arse în continuare nestingherită de eforturile balaurului.

Supărat, balaurul răcni către cetate stingând, după bunul obicei, toate lămpile. Apoi zbură înfuriat răcnind pe măsură ce se apropia și formând ceața groasa.

Petrecu ore bune fără să găsească niciun trecător.

Trecu de mai multe ori chiar pe lângă statuia metalică a Fierarului, dar n-o băgă de seamă.

În lipsa luminii, statuia abia se vedea.

Știa că focul din fața peșterii sale este Focul Veșnic, care nu poate fi stins de nimeni, om sau balaur și nu poate fi ascuns nici în cel mai adânc întuneric.

Singura cale de a-l înlătura este ca cel care l-a aprins să-l stingă cu sufletul său, pierzându-și astfel viața.

Balaurului îi veni o idee. Luându-se după miros se apropie de casa Fierarului și îi vorbi în grai omenesc:

– Omule care mi-ai adus focul, ia spune-mi, ce-ai zice să-ți împlinesc o dorință. În schimbul ei ar trebui să-mi promiți că vei stinge focul ce mi l-ai adus. Eu sunt un balaur gheață, iar să mă încălzesc la foc nu este tocmai ce-mi doresc.

– Balaurule – răspunse Fierarul din interior – mă bucur că ți-am atras atenția. Cel mai mult și mai mult îmi doresc să fac din fier lemn viu. De multe ori, aș vrea ca o parte din munca mea să poată fi sădită și să crească precum un brad. Fiind fierar de meserie, mă pricep doar la fier.

Balaurul găsi ciudată cererea Fierarului dar consideră că oamenii sunt ființe simple, mereu în căutare să agonisească ce nu posedă așa că încuviință.

Mai ales, se gândi, că trebuie să-i facă pe plac indiferent deoarece trebuia să-l păcălească să-și pună sufletul la bătaie pentru a stinge focul.

– Bine omule – grăi Balaurul – haide mâine seară la intrarea în peștera mea să ne pecetluim înțelegerea. Tu vei pleca cu arta de a face din fier, lemn viu, iar eu îmi voi redobândi liniștea.

A doua zi, Fierarul aduse cu el și pe fecioara din fier. O puse lângă văpaia încă aprinsă și-l strigă pe Balaur.

– Balaure! Am venit, cum am promis. Știu că pentru a stinge focul e nevoie de sufletul celui care l-a aprins. Iat-o pe sora mea, care prin dorința ei arzătoare a aprins flacăra veșnică. Dă-mi puterea să preschimb fierul în lemn viu și focul se va stinge.

Balaurul ieși din peșteră. Era flămând și nerăbdător.

Suflă asupra Fierarului puterea preschimbării fierului în lemn viu. Apoi, se năpusti asupra fecioarei din fier, pe care o crezu vie în lumina caldă a flăcării.

Fierarul cum o văzu înghițită, o preschimbă într-un stejar peste care trecură în câteva clipe sute de ani.

Balaurul fu astfel prins și sigilat în scoarța lui incapabil să mai scape vreodată.

Făurarul nostru se întoarse acasă. Îi mulțumi focului din forjă, chiar dacă acesta rămase de-atunci tăcut.

A doua zi a început să făurească din lemn viu o mulțime de arbori, pomi fructiferi, arbuști și flori pe care îi preschimbă în floră adevărată.

Cetatea din poveste este și acum în picioare, iar toate fructele și florile sale reprezintă rodul muncii Fierarului curajos care a înfruntat Balaurul.

Articolul Fierarul și balaurul apare prima dată în Tolba cu povești.

Odată, într-o seară târzie, privind spre cerul înstelat, Imacro nu-şi mai putu lua ochii de la steaua cea mare Taina-Can. Steaua clipocea cu o lu­mină aurie atât de dulce şi de tristă, încât fata oftă:

– Tată, ce stea minunată! Cât aş vrea să ajung pînă acolo şi să mă joc cu ea!

Tatăl râse de dorinţa ciudată a fetei şi-i spuse că Taina-Can e foarte sus; nimănui nu-i este dat să ajungă pînă acolo. Totuşi mai adăugă:

– Doar dacă, auzindu-ţi vorbele, strălucitorul Taina-Can ar vrea să vină singur la tine, fetiţa mea!

Şi iată că în toiul nopţii, cînd toţi dormeau, fata simţi că cineva se apropie.

– Cine eşti tu şi ce vrei de la mine? se sperie ea.

– Eu sînt Taina-Can, luceafărul de seară, am auzit cum mă chemi şi am venit. N-ai vrea să te măriţi cu mine?

Imacro aţâţă focul în vatră şi-i trezi pe ai ei. Cînd, ce văzu? Taina-Can arăta ca un uncheaş bătrân, foarte bătrân; faţa era numai zbârcituri, iar părul şi barba albe ca bumbacul.

Privindu-l în lumina flăcării, Imacro zise:

– Nu vreau să-mi fii soţ; eşti bătrîn şi urât, iar eu vreau de bărbat un tânăr, frumos şi puternic. Taina-Can se întristă amar.

Atunci Denake, a cărei inimă era bună şi gingaşă, se înduioşă de bietul bătrân şi se hotărî să-l mîngâie. Şi-i zise tatălui său:

– Tată, eu mă duc după omul acesta!

Se căsătoriră, spre marea bucurie a bunului uncheaş. După nuntă, Taina-Can îi zise soţiei sale Denake:

– Nevastă, trebuie să muncesc, ca să te ţin; voi ara pămîntul şi-l voi face bun de ogor, îl voi semăna cu seminţe, cum niciodată n-a mai văzut tri­bul vostru Caraja.

Şi se duse la fluviul cel mare, Bera-Can, şi rosti cîteva cuvinte, apoi in­tră uşor în apă. Fluviul curgea, iar bătrînul îşi cufunda din cînd în cînd mâinile în valuri şi le scotea cu pumnii plini de seminţe bune, care apoi pluteau, duse de curent.

În felul acesta fluviul îi dărui doi pumni de porumb, mănunchiuri de manioca şi alte multe plante folositoare, pe care tribul Caraja le cultivă şi azi.

Venind acasă de la râu, Taina-Can îi zise dragei lui Denake:

– Mă duc să tai pădurea, să curăţ pămîntul pentru semănături. Tu să nu vii să mă vezi muncind; rămâi acasă şi pregăteşte mâncarea; când mă voi întoarce ostenit, cu mâinile bătătorite, tu să-mi potoleşti foamea şi să-mi aduci odihnă, linişte şi pace.

Taina-Can plecă. Întârzie atît de multă vreme, încât Denake, speriată la gândul că soţul ei să nu fi căzut de oboseală şi temându-se să nu adoarmă tot aşteptându-l, se hotărî să încalce promisiunea și pe ascuns, se duse să-l caute.

– O, dar ce minune, ce bucurie neaşteptată!

În locul uncheaşului firav, ea văzu pe câmpul proaspăt arat, un tânăr frumos, înalt şi puternic. Trupul lui era pictat cu desene şi purta po­doabe minunate.

Denake nu se mai putu stăpâni. Cuprinsă de o bucurie fără asemănare, se repezi la el şi-l îmbrăţişă. Pe urmă îl conduse acasă, fericită că le poate arăta rudelor pe soţul ei, aşa cum era el cu adevărat.

Atunci sora mai mare, Imacro, se umplu de mânie împotriva surorii ei mai mici şi-l dori ea de bărbat pe Taina-Can şi-i zise:

– Tu eşti soţul meu; doar la mine ai venit prima oară, şi nu la Denake.

Dar Taina-Can i-a răspuns:

– Denake a fost bună cu mine, ea s-a înduioşat de un biet bătrân şi m-a luat de soţ atunci cînd tu m-ai vrut. Eu nu te vreau. De­nake e soţia mea cea dragă.

Imacro începu să ţipe de furie şi de răutate, se prăbuşi la pămînt şi dis­păru.

Pe locul unde ea a căzut toţi văzură o pasăre neagră, care de atunci în fiecare noapte scoate un ţipăt atît de ascuţit şi de trist, încît orice călător cînd îi aude glasul tremură de frică.

Şi astfel oamenii din tribul Caraja au învăţat de la luceafărul de seară Taina-Can să crească porumbul, ananasul, manioca şi alte roade şi cereale, pe care mai înainte nu le cunoşteau.

Articolul Taina-Can, luceafărul de seară apare prima dată în Tolba cu povești.

Îi vom numi Întunecatul și Luceafărul, deoarece așa-i poreclise și poporul. Toți cei care-i cunoșteau pe cei doi prinți oftau îngândurați:

– Acum treacă-meargă, dar va veni vremea când sultanul va închide ochii, iar atunci obiceiul spune că locul i-l va lua fiul cel mare, Întunecatul. O vor duce mai rău decât în iad. Dacă însă Luceafărul ar primi sceptrul împărătesc, totul ar fi bine.

Gândurile acestea îl măcinau și pe sultan. El își iubea copiii deopotrivă, că doar era tatăl amândurora, dar trebuia să se îngrijească și de soarta regatului.

Zdruncinat tot mai tare de grija moștenirii pe care avea să o lase poporului său, sultanul își pierdea zi de zi pofta de mâncare, nu putea dormi și boala la un moment dat îl împiedică să mai coboare din pat.

La căpătâiul său se perindară mulți vraci destoinici și oameni înțelepți dar nimic nu părea să-l ajute pe sultan. Acesta era din ce în ce mai bolnav.

Într-o zi, un cerșetor străin se opri la porțile palatului cerând de mâncare. Luceafărul se afla în apropiere și-l văzu așa că-i dărui chiar el o mulțime de merinde și, pe deasupra, și un săculeț de bani. Stătu de vorbă cu cerșetorul și-i povesti de boala tatălui său. Cerșetorul îl rugă să-l lase și pe el să-și dea cu părerea.

Zis și făcut. Luceafărul îl conduse la căpătâiul sultanului, iar cerșetorul la plecare îi spuse:

– Numai mărul care râde și mărul care plânge l-ar mai putea ajuta acum, altceva nu!

De unde să iei mărul care râde și mărul care plânge, când mai devreme nici nu știai de ele?! Dar Luceafărul, care de mult nu mai putea răbda să se uite cu brațele încrucișate cum i se stinge părintele, ceru învoire să plece în lume în căutarea leacului spus de cerșetor.

Mai cu voie, mai fără voie, Întunecatul se alătură fratelui său și după ce se pregătiră de drum și aventuri, plecară amândoi în căutarea comorii.

Merseră ce merseră și ajunseră la răscruce de drum unde se afla o fântână. Pe frontispiciul ei stătea scris:

”Cine merge pe poteca din dreapta se duce și vine. Cine merge pe poteca din stânga se duce, dar nu se mai întoarce”.

Venise momentul să se despartă. Pentru a știi la întoarcere care este soarta celuilalt își scoaseră de pe degete câte un inel pe care-l ascunseră sub un bolovan de lângă fântână. Care se întorcea trebuia să dea piatra la o parte și să-și ia inelul.

Plecare apoi fiecare pe drumul ales. Întunecatul o porni spre dreapta, iar Luceafărul la stânga, pe drumul fără de întoarcere.

Umblă Luceafărul ce umblă, zile întregi și lungi de vară, de la prima lumină a dimineții până seara târziu, fără să întâlnească nicio vietate, om sau animal.

În a patruzecea zi de colindat ajunse într-o poiană întinsă în care păștea o turmă de oi. Se apropie de cioban și-l salută:

– Pacea să fie cu tine, unchiașule!

– Și cu tine, fiule! Dar ia spune-mi, ce vânt te mână prin locurile astea? Eu de atâta amar de ani de când trăiesc n-am văzut picior de om.

Luceafărul, obosit de drum și de griji își povesti pasul ciobanului. Îi vorbi despre boala sultanului cu atâta durere că ochii ciobanului se umeziră de tristețe.

– Tare aș vrea să te ajut să-ți vindeci părintele – spuse ciobanul – dar nu știu cum aș face. Totuși, știu că mărul care râde și mărul care plânge se află în iatacul (budoarul, camera) domniței din seraiul sultanului meu. Te-aș duce până acolo, dar nu știu cum să intri. În fiecare seară străjerii porții mă opresc și-mi numără mioarele …

Stătu ciobanul și se gândi îndelung apoi rosti:

– Am o idee! Vezi burduful ăsta mare? Când ne apropiem de serai, te bagi în el și intri odată cu turma. Eu îți povestesc cu lux de amănunte unde-i iatacul domniței și raftul pe care ține merele. Dacă reușești să iei merele va fi bine, dar dacă ești prins îți vei pierde viața. Hai să pornim la drum că e cale îndelungată până la serai.

Lucrurile decurseră întocmai cum spusese ciobanul. Către dimineață, când e somnul mai dulce, Luceafărul ieși din burduf și se strecură ușor până în iatacul domniței care dormea dusă.

Ochii Luceafărului căzură peste chipul adormit al domniței, care era așa de frumoasă că pe lângă ea pălea până și farmecul unei nopți senine de vară.

Oricine o privea înmărmurea, dar Luceafărul se dezmeticii repede cu gândul la suferința sultanului-tată și continuă spre raftul merelor. Când să pună mâna pe ele unul începu să râdă iar altul să plângă cu sughițuri. În timp ce domnița se dezmeticea din somn la auzul lor, Luceafărul se ascunse iute înapoi în burduf.

Străjile veniră de îndată și căutară peste tot, dar nu găsiră pe nimeni.

– Vă bateți joc de mine? mustră domnița merele. Dacă mă mai treziți din somn fără rost vă bat.

Fata se culcă și adormi imediat, moment în care Luceafărul își părăsi iar ascunzătoarea și se apropie de mere.

De data asta însă merele începură a face un tărăboi de treziră tot seraiul. Dar, până se dezmeticii domnița și veniră iar străjile, Luceafărul era la loc în burduf.

Cum nu găsiră pe nimeni, fata trase o bătaie zdravănă merelor de vărsă o lacrimă până și cel care rădea. Le amenință supărată înainte să se culce la loc:

– Dacă mă mai treziți vă tai în bucăți și vă mănânc!

Luceafărul așteptă să se liniștească seraiul și se apropie iar de mere care de data asta nu scoaseră un sunet de frica domniței. Așa că băiatul le lua frumușel din raft și le ascunse în cămașă.
Cum tocmai se crăpa de ziuă și ciobanul se pregătea să iasă iar cu turma la păscut, îl vârî pe prinț în burduf și îl scoase apoi când ieșiră din serai.

Luceafărul mulțumi ciobanului apoi goni bucuros și se mai opri abia la fântână. Dădu bolovanul la o parte și găsi ambele inele.

– Se pare că frate-miu a pățit ceva de nu a ajuns înapoi. Mă duc să-l caut ca bucuria tatei să fie deplină când mă întorc acasă. – se gândi Luceafărul.

Dar nici nu porni bine pe partea dreaptă a fântânii că văzu în mijlocul drumului un om sleit de puteri, gata-gata să-și dea duhul. Luceafărul îi sări numaidecât în ajutor.

Îngenunche iute lângă el, îi ridică capul și dădu să bea din fântână. Omul se învioră imediat, deschise ochii și-i spuse:

– Tinere, tinere! Nu-i nevoie să-mi spui cine ești și ce cauți, că eu le știu pe toate. Nu mai zăbovi și zorește spre sultanul-tată, să-l mai prinzi în viață! Cât despre fratele tău, Întunecatul, degeaba îl mai cauți. Când a trecut pe aici, i-am cerut ajutor. În loc de asta, a ridicat biciul asupra mea ca prin lovituri să mă oblige să mă dau la o parte. Atât l-am rugat, să mă cruțe, să-i fie milă, dar în zadar!

I-am zis ”N-ai inimă de om ci de piatră”, iar aici să vezi minune. La fiecare lovitură de bici pe care mi-o trosnea, se preschimba puțin câte puțin în piatră.

Acum piatră ca toate pietrele e fratele tău mai mare, Întunecatul. Tu aleargă la părintele tău, să nu-ți fie zadarnică truda! Și după ce termină de vorbit, omul din drum se făcu nevăzut.

Luceafărul înțelese ca n-are de ales. Se întoarse la fântână, luă ambele inele de sub bolovan și porni spre casă.

Ajuns la patul sultanului-tată scoase din cămașă merele. Cum le atinse, acestea începură să facă ce știau: unul râdea de se prăpădea, iar celălalt plângea și pe loc puterea cuprinse iar trupul sultanului.

– Dar Întunecatul? fură primele cuvinte rostite de sultan după atâtea zile de suferință.

Drept răspuns, Luceafărul îi arătă inelul, iar tatăl înțelese imediat că nu mai era în viață decât un singur fiu.

Și tare îl mai duru inima, dar dragostea nemărginită a Luceafărului și tovărășia celor două mere năzdrăvane îl ajutară să biruie și cumpăna aceasta.

Mai trecură câteva zile și la porțile seraiului ajunse un călăreț străin, plin de praf din cap până în picioare. Anunță că vine de departe, trimis de o domniță să străbată lumea până îl află pe hoțul mărului care râde și mărului care plânge, fără de care ea nu poate să trăiască liniștită.

Vorbele lui îl tulburară pe Luceafăr, a cărui frumusețe neasemuită a domniței nu-i ieșise din gânduri. Cu voia sultanului-tată porni iar la drum, însoțind pe călăreț până la palatul domniței, unde povesti aventurile sale.

Domnița îl îndrăgi pe loc așa că Luceafărul, care oricum se îndrăgostise de ea, o ceru de soție.
Se făcu nuntă mare, mare, cum arareori s-a mai pomenit vreodată. Iar odată cu mirii se bucurară și părinții.
Patruzeci de zile și patruzeci de nopți a ținut petrecerea. Iar din toate bucatele alese a mai rămas un bob de orez pe care l-am mâncat eu.
Imediat după mi-a venit așa un chef de vorbă că m-am pomenit spunându-vă povestea mărului care râde și mărului care plânge.

Basm popular turcesc tradus în românește de Viorica Dinescu și repovestit de Tolba cu povești.

Articolul Mărul care râde și mărul care plânge apare prima dată în Tolba cu povești.