Poveste terapeutica – Tolba cu povești

Copacul secretelor

Postelnicu Georgiana — Fri, 22 Apr 2022 16:11:18 +0000

Se spune că într-un luminiș de flori și totul verde sunt niște zâne mici, care dacă se duc la piață se duc călare pe o buburuză.

În mijlocul luminișului există un copac al secretelor. Eu cunosc o zână pe care o cheamă Selline. Ea obișnuiește să poarte o rochiță mică, croită din flori catifelate, roz, iar pe cap o coronița de ghiocei lucioși, cu rouă pe ei. Selline nu e cea mai norocoasă zână, dar îi mai iese câte odată un lucru. Și uite așa se face că într-o bună zi, slujitorul regelui zânelor a anunțat pe toată lumea:

– Zâne doamne și zâne domni, vă invităm la ziua vizitei copacului cu secrete!

Toate zânele erau entuziasmate și chiuiau de fericire, numai Selline era mirată…

A doua zi, pe când mergeau toate zânele la copac, Selline era cea din frunte. Iar când a ajuns, a rămas cu gura căscată. Copacul era mare, frumos și bătrân și avea miliarde de ferăstruici.

O ușă mare stătea în fața lui Selline. Era chiar intrarea.

Fiecare zână s-a dus la câte o fereastră și a deschis-o…. așa a făcut și zâna noastră. Înăutru se aflau vorbe magice. Lui Selline i-a picat mesajul: ,,Pacea e cea mai bună variantă”.

Nici nu termină bine de citit că simți cum se transformă dinăuntru ființei sale de zână și după o secundă deveni zâna.. Păcii!

Se uită în jur cu uimire și văzu cum celelalte zâne se transformaseră și ele. Una deveni zâna Iubirii, alta zâna Recunoștinței.

De atunci, Selline nu se mai vedea ca o zână prostuță și neajutorată, ci ca o zâna în care domnea pacea. Și să vă mai povestesc că apărea și în zâno-revista cu cele mai sclipicioase și mai mari aripi?

Copacul secretelor, este o poveste scurtă pentru copii, scrisă cu multă inspirație de autoarea copil, Ștefania Roman.

Articolul Copacul secretelor apare prima dată în Tolba cu povești.

Legenda frunzei de măr

oratorul2 — Thu, 27 Jan 2022 15:30:29 +0000

A fost odată ca niciodată un copacel mic, mititel care de fapt era un pui de măr.

Acesta, pe măsură ce anii treceau se înălța tot mai sus și tot mai sus până când, la un moment dat se opri brusc din crescut… Ajunsese la maturitate!

Peste căteva zile, copacul nostru a simțit pe crengile sale un mic mugurel. A doua zi de dimineață se trezi tot înverzit, iar asta l-a făcut să râdă de bucurie. Cu timpul au început să apară și florile.

Venise primăvara!

Florile, mici și frumoase erau de un roz nemaivăzut iar printre ele trăia o frunză care nu avea nicio floare alături.

– De ce nu am pe nimeni lângă mine? a întrebat frunza, în adierea vântului.

– Nu știu… poate că ești prea tăcută?! Și de aceea nu vine nimeni lângă tine?! i-a răspuns copacul-tată.

– Păi bine atunci… Mă voi duce în alt loc unde sunt alții ca mine.

– Bine atunci, eu îți doresc drum bun și numai bine în viață! La revedere, draga mea!

– La revedere, tăticule!

Legenda unei frunze de măr, este o poveste scurtă pentru copii, scrisă de autoarea copil, Ștefania Roman.

Articolul Legenda frunzei de măr apare prima dată în Tolba cu povești.

Copacul Suflet (poveste terapeutică)

Postelnicu Georgiana — Mon, 07 Jun 2021 13:00:23 +0000

Indicații terapeutice: copilul introvertit, nesigur.

Obiective urmărite: acceptarea celor din jur și conștientizarea emoțiilor.

În mijlocul unei păduri, pe vârful unui deal, creștea un copac bătrân și înalt, cu ramurile atât de mari încât atingea cu ele vârfurile celorlalți copaci. Dacă cineva se încumeta să străbată pădurea deasă și ajungea la poalele lui, nu ar fi putut să nu vadă cât de minunat este.

Doar de undeva, de pe vârful altui deal, ar fi reușit să-l admire în toata splendoarea lui. Copacul era, într-adevăr, unul special. Ramurile lui acopereau întreaga pădure și părea că și-a întins nenumărate brațe ca să o protejeze.

Pentru cei mai curioși dintre călătorii care ajunseseră în zonă, avea copacul și o surpriză. Undeva, pe la jumătatea trunchiului, vedeai o scorbură adâncă în formă de inimă. Însă, era atât de diferită și ea de alte scorburi, încât păsările nu își făcuseră cuib acolo. Dar asta nu avea cum să știe cineva, dacă nu se apropia mai mult ca să verifice.

Acest copac era Copacul Suflet.

În acea pădure își găsiseră adăpost multe animăluțe ciudate, ai putea spune. Pentru că nu erau cum le știm noi..cu lăbuțe și codițe. Nici nu se numeau animăluțe, le-am spus eu așa că mi s-a părut mai potrivit.

La rândul lor, animăluțele erau la fel de speciale ca și Copacul Suflet.

Aveau nume care mai de care mai ciudate, nepotrivite pentru niște animale.

Te puteai întâlni prin pădurea aceea cu Vinovăția, o recunoșteai din prima după ghearele mari care-i crescuseră pe tot corpul și după ochii mici și triști. O mai găseai acolo și pe Rușine, un animal ciudat, orb și cu o cocoașă plină de țepi cu două vârfuri, unele în afară și altele care îi străpungeau pielea și o înțepau la fiecare pas.

Aceste două animăluțe erau nedespărțite, unde mergea una, mergea și cealaltă.

Aș putea să vă mai povestesc despre fiecare animăluț care trăia în acea pădure dar v-ați întrista, pentru că toate provocau milă sau dezgust. Și ele știau asta, de aceea stăteau ascunse în pădure, dar tare mult și-ar fi dorit să iasă, să întâlnească oameni și să se împrietenească cu ei.

Oamenii, însă, ocoleau pădurea tocmai din cauza lor, iar lor le era prea frică de reacția oamenilor.

Asta până într-o zi când cele două prietene, Vina și Rușinea, s-au apropiat curioase de scorbura Copacului Suflet. Și au văzut că nu e o scorbură, ci un tunel săpat în trunchiul lui.

În tunel era o lumină puternică, caldă, plăcută. Vinovăția și Rușinea nu mai văzuseră asemenea lumină.

În pădurea lor era tot timpul umbră și frig. Așa că au hotărât să intre împreună în scorbură să se încălzească puțin.

Când au făcut primii pași prin tunelul din scorbura Copacului Suflet, au simțit cum lumina aceea caldă le încălzește din ce în ce mai mult și au prins curaj să înainteze.

Aerul avea miros de trandafiri și se auzea o muzică atât de plăcută de parcă ar fi fost cântată de un cor de îngeri. Pe măsură ce înaintau, se simțeau din ce în ce mai bine, le venea să țopăie și să se joace.

Ceva ce nu mai făcuseră demult tare. Și chiar asta au făcut! S-au jucat, au alergat și au țopăit fericite, s-au îmbrățișat și s-au minunat de cât de bine le era.

Vinovăția și Rușinea aveau să afle că tunelul avea și o a doua ieșire.

Era o ieșire înconjurată de raze de lumină de toate culorile curcubeului, ce dădea la marginea pădurii. Cele două prietene știau că pe partea cealaltă se află oamenii cu care ele ar fi vrut să fie prietene, dar care s-ar fi speriat și le-ar fi judecat din cauza felului în care arătau …Le era încă teamă.

Totuși, au îndrăznit și … o minune s-a întâmplat!

Când au pășit afară din tunel și s-au uitat una la cealaltă, au văzut că Vinovăția nu mai avea gheare lungi, iar Rușinii îi dispăruse cocoașa.

De atunci, Vinovăția s-a împrietenit cu oamenii și i-a ajutat să nu mai judece pe alții, indiferent de cum arată sau se simt. Rușinea, la rândul ei, i-a învățat că oricine merită iubire.

Cele două prietene sunt și acum printre noi și ne învață încă. Și toate acestea au fost posibile datorită Copacului Suflet .

Articolul Copacul Suflet (poveste terapeutică) apare prima dată în Tolba cu povești.