Oamenilor care locuiau la poalele muntelui nu le ajungea apa nici să-şi potolească setea. Din tată în fiu se chinuiau şi se întrebau când vor avea şi ei parte de apă pe săturate.

În acel sat trăia şi flăcăul Şî Liang care de mic îi auzise pe bătrâni vorbind de apa vieţii ce poate fi găsită fie sub formă de iarbă, fie sub formă de pom, fie sub formă de rădăcină a vieţii cu floare verde. Cine are norocul să găsească apa vieţii, acela poate avea câtă apă vrea. Băiatul s-a hotărât să meargă la Muntele Kuantung, să caute. Auzind vecinii că Şî Liang vrea să plece au încercat să-l înduplece să rămână zicându-i:

– Şî Liang, deşi o ducem greu prin aceste locuri, suntem totuşi liniştiţi. Adu-ţi şi tu nevastă şi rămâi în casa ta.

Şî Liang a răspuns:

– Nu mă tem de zilele grele şi nici nu mă gândesc să părăsesc pentru totdeauna aceste locuri. Am auzit că pe Muntele Kuantung s-ar găsi apa vieţii.

Mă duc să-mi încerc norocul.

Proverbul spune: „Să nu te temi că mergi prea încet, să te temi că stai pe loc.” Şî Liang a mers zile în şir până când a ajuns la Muntele Kuantung.

Acest munte era acoperit de păduri nesfârşite, copacii se înălţau până la cer şi erau aşa de deşi că nu puteai să vezi lumina zilei; iarba era aşa de mare şi de fragedă că-ţi era milă s-o calci cu piciorul. In mijlocul acestei păduri susura un izvor cu apa limpede. Şî Liang a vârât mâna în apă şi a gustat-o. Apa era dulce ca mierea. Atunci băiatul s-a gândit că acolo unde este apă aşa de bună, acolo trebuie să fie şi apa vieţii. A hotărât să rămână în acele locuri. Şi-a făcut o colibă din crengi de copaci în apropierea râului şi a început să caute. A smuls fiecare fir de iarbă, a săpat la rădăcina fiecărei flori, dar n-a dat de apa vieţii. Iarba s-a uscat, florile s-au ofilit, dar Şî Liang căuta mereu şi nici nu se gândea să se întoarcă fără apa vieţii. A pătruns atât de adânc în inima pădurii încât pentru a găsi drumul înapoi la colibă a crestat semne pe scoarţa copacilor.

Se apropia iarna. S-au stârnit vânturile şi a început să cadă zăpada.

Viscolul a ţinut câteva zile. Peste tot se aşezase zăpada. Când a ieşit băiatul din colibă a rămas uimit văzând că nu departe de coliba lui, pe un petic de pământ, zăpada se topise şi ieşeau aburi. In mijloc stătea culcată o vulpe cu blana roşie ca focul. Până la el venea un miros puternic de băutură.

Atunci a înţeles că vulpea era beată. S-a aplecat, a ridicat-o şi a simţit cum tot corpul i se încălzeşte de parcă ar fi îmbrăţişat o sobă. A dus vulpea în colibă şi se gândea că i-ar prinde bine aşa o blăniţă, dar nu s-a îndurat s-o omoare. După puţin timp, vulpea s-a trezit, a deschis ochii, s-a scuturat şi, pe loc, s-a prefăcut într-un flăcău mândru care s-a ridicat de jos şi a spus:

– Frate, bine că te-am întâlnit pe tine care ai avut milă şi nu mi-ai luat viaţa. Dacă aş fi dat peste altcineva, se termina cu mine. Eu sunt din Tibet şi am venit pe Muntele Kuantung să-mi văd prietenii. Am băut cam mult şi am căzut.

Deşi i se părea foarte ciudat, văzând cât de blând e flăcăul, Şî Liang a spus:

– Dacă vrei, poţi să vii să te odihneşti în coliba mea.

Băiatul s-a bucurat. A doua zi, înainte de a pleca, acesta a spus:

– Frate, eşti un om aşa de bun! Am o verişoară, n-o vrei de nevastă?

Şî Lîang a refuzat:

– Frate, acolo de unde sunt eu oamenii o duc foarte greu. Cine ar vrea să meargă cu mine la sărăcia noastră?

Râzând, băiatul a continuat:

– Dacă vei avea necazuri, să mă cauţi în Tibet, la Muntele Cornului.

Şî Liang a petrecut băiatul până la uşă şi acesta s-a făcut nevăzut. A mai rămas câteva zile în pădure, dar n-a fost chip să găsească ceea ce căuta.

După ce s-a mai socotit a ajuns la hotărârea că mai bine se duce în Tibet. Şi a plecat. Pe drum, unii îi spuneau că va trebui să treacă peste mii de ape, alţii că va trebui să treacă peste zeci de munţi, dar nimic nu l-a oprit din hotărârea sa. A mers, a mers zile nenumărate şi într-o seară a ajuns la malul unei ape adânci de nu i se vedea fundul. A pornit pe malul apei şi nu departe a dat de o potecuţă. Mergând pe potecuţă, a dat de nişte colibe de iarbă. În faţa unei colibe, o tânără stătea aplecată şi semăna ceva. Când a ajuns în faţa ei, fata s-a ridicat, i-a aruncat o privire, apoi şi-a văzut de treabă. Băiatul, uimit de frumuseţea ei, n-a scos o vorbă, ci doar o privea.

Zâmbind, fata l-a îmbiat:

– Poftim în casă!

De-abia atunci a îndrăznit şi el să spună:

– Surioară, unde aş putea găsi o barcă să trec râul? Iar fata a răspuns:

– Nu te necăji, s-o găsi un mijloc să treci apa şi să ajungi acolo unde ai pornit, numai să nu uiţi să iei cu tine pe cine îţi va da barca. Apoi s-a aplecat deasupra apei şi a zis: Creşti, creşti! Şi din apă s-a ridicat un lujer de lotus care a început să se înalţe. Fata a mai repetat: Creşti, creşti! Şi frunzele lotusului au început să se întindă. Apoi fata i-a zis: Acum, urcă!

Băiatul se cam codea văzând cât de fragedă e frunza de lotus, dar cum a pus piciorul pe ea a simţit cum se ridică în văzduh. Şi s-a înălţat până la stele şi frunza a început să clipească întocmai ca o stea. Văzând minunea asta, băiatul ar fi vrut să se întoarcă la fată, s-o întrebe de izvorul apei vieţii, dar nu era chip.

Stelele au început să se rărească, vântul a încetat şi, deodată, a apărut soarele, iar frunza de lotus strălucea ca o mătase şi s-a lăsat încet lângă un munte. Acest munte semăna cu cornul unei vaci. Atunci, băiatul şi-a zis: „Oare am ajuns la Muntele Cornului?” Şi s-a îndreptat într-acolo. Lângă munte se afla un sat. Cum a ajuns Şî Liang lângă sat, băiatul-vulpe i-a ieşit înainte, zicând:

– Frăţioare, ştiam că ai să vii astăzi.

Băiatul l-a dus pe Şî Liang acasă, unde părinţii acestuia l-au întâmpinat cu cuvintele cele mai calde, i-au dat hainele cele mai alese, mâncarea cea mai gustoasă. Văzând câtă apă şi câtă verdeaţă se află pe acest munte, Şî Liang n-a mai avut stare, gândindu-se la uscăciunea şi la sărăcia de pe muntele său, şi a zis:

– Frăţioare, eu am venit pe aceste meleaguri să caut apa vieţii.

Iar băiatul i-a răspuns:

– Nu-ţi face griji pentru atâta lucru.

Flăcăul l-a dus pe Şî Liang la un izvor cu apă cristalină în mijlocul căreia creştea un pomişor de ceai verde. De jur-împrejur erau numai stânci şi apa izvorului se prelingea printre ele. Acesta s-a aplecat şi a rupt o ra-mură din copăcelul de ceai zicând:

– Oriunde vei înfige această rămurică, acolo va izvorî apa.

In culmea bucuriei, Şî Liang l-a rugat:

– Frăţioare, acum arată-mi cum să ajung mai degrabă acasă.

Râzând, băiatul i-a amintit:

– Nu cumva s-o uiţi pe cea care ţi-a dat barca! Aceste vorbe l-au pus pe Şî Liang în mare încurcătură. După puţin timp, flăcăul s-a înapoiat şi a zis:

– Totul este pregătit, dar să mergem întâi s-o vedem pe verişoara mea. Şi l-a luat pe Şî Liang de mână, iar acesta s-a pomenit într-o caleaşcă frumoasă care a pornit ca vântul pe deasupra munţilor şi apelor, şi într-o clipită a ajuns la coliba fetei care-i aştepta împodobită de toată frumuseţea.

Băiatul a strigat:

– Frăţioare, coboară, te-am adus la verişoara mea de care ţi-am pomenit! Verişoară, ai pregătit băutura de nuntă?

– Totul este pregătit, dar ai grijă să nu te îmbeţi şi să cazi iarăşi pe nu ştiu unde, a răspuns fata.

În seara aceea au petrecut toţi trei, iar a doua zi mirii s-au urcat pe frunza de lotus şi s-au înălţat printre stele, zorind către satul băiatului.

Ajungând acasă, Şî Liang a înfipt rămurica pe munte şi cum a înfipt-o au început să susure apele.

De atunci, pe acele locuri n-a mai lipsit apa şi în scurt timp muntele s-a acoperit de verdeaţă, iar oamenii trăiau fericiţi.

Articolul Arborele de ceai verde apare prima dată în Tolba cu povești.

Viața era din ce în ce mai aspră, iar pâinea o câștiga foarte greu. Așa se face că într-o zi mai avea doar o bucată de piele din care urma să croiască o pereche de pantofi.

Zis și făcut, cizmarul croi pantofii de cu seara, urmând să îi coasă a doua zi. Apoi se întinse în pat liniștit, se închină și adormi.

Dis de dimineața, după ce își făcu rugăciunea, se îndreptă către masa de lucru cu gândul să lucreze la perechea de pantofi.

Mare îi fu mirarea când văzu pantofii, gata cusuți și pregătiți de purtare.

Nici nu știa ce să creadă. Îi luă în mână și începu să îi cerceteze mai îndeaproape.

Erau așa de bine făcuți, nici o împunsătură greșită, ce mai, operă de artă și nimic mai mult.

Nu trecu mult timp și intră un cumpărător în atelierul său. O cucoane dichisită, plăti pe loc pantofii ba chiar de două ori mai mult decât făceau.

Cizmarul încântat, se duse repede să cumpere de acei bani, piele pentru alte două perechi de pantofi.

Veni seara, iar cizmarul croi modelul pantofilor cu gândul să-i coasă cât mai frumos ca să îi vândă mai apoi în atelierul său.

Însă ce crezi?

Cum se trezi, văzu pantofii din nou gata de vânzare la fel ca ziua precedentă.

– Și ce lucrătură! se tot minună cizmarul!

Cu așa meșteșug, nu întârziară nici cumpărătorii să apară. În fiecare zi vindea perechile de pantofi și astfel avea bani să cumpere piele pentru celelalte.

Seara, meșterul îi croia iar peste noapte pantofii luau formă ca prin farmec.

În scurt timp, cizmarul avu din nou din ce să trăiască și devenise chiar un om bogat.

Într-o după-amiază, să fi fost chiar în Ajunul Crăciunului, după ce terminase de croit o mulțime de modele, îi zise neveste-si:

– Ce-ar fi să rămânem treji în noaptea această. N-ai vrea să vedem și noi cine sunt binefăcătorii noștri?

Femeia fu de acord și pregăti o lumânare aprinsă pe masă. Apoi se ascunseră amândoi după un dulap și câteva haine din încăperea de lucru.

Cei doi se puseră la pândă.

Când ceasul bătu de miezul nopții, apărură doi omuleți foarte caraghioși, îmbrăcați în haine ponosite, care se așezară la masa cizmarului si începură să coasă bucățile de piele cu degețele lor.

Cizmarului nu îi veni să creadă ceea ce vedea. Spiridușii băteau cuiele și fețuiau așa de iute până terminau treaba, cât ai zice pește.

De îndată ce încheiau treaba, spiridușii se evaporau în văzduh.

Dimineața, soția cizmarului îi zise:

– Spiridușii aceștia, ne-au făcut oameni bogați, e musai să le arătăm recunoștința noastră. M-am și gândit cum să îi răsplătim!

– Te ascult, soție dragă.

– Ai văzut ce hăinuțe, vechi și tocite au? și cum dârdâie de ger sărăcuții? Ei bine, o să le cos pantalonași, cu tunici și cămășuțe și le voi croșeta ciorăpei din lână. Iar tu, scumpul meu soț, le poți face câte o pereche nouă de ghetuțe!

– Ce idee minunată! Așa să facem! răspunse, bărbatul.

– Veni seară iar cei doi soți pregătiră toate hăinuțele alături de perechile de ghetuțe. Le puseră pe masă, în locul unde erau de obicei bucățile de piele croite.

Apoi se ascunseră după dulapul din colțul camerei în așteptarea spiridușilor.

La miezul nopții așa cum le era obiceiul, spiridușii dădura buzna înăuntru, voioși și gata de lucru.

Însă ce să vezi?

Tare s-au mai mirat și s-au înveselit când au găsit cadourile de la cizmar și soția lui.

S-au îmbrăcat și s-au încălțat într-o clipită și apoi au început să cânte în pași de dans:

– Suntem noi acum flăcăi frumoși? Suntem! De ce să mai fim cizmari?

Mai țopăiră o vreme în jurul mesei până ce plecară pe ușă și duși au fost.

Din noaptea aceea, spiridușii nu au mai dat pe la cizmar. Dar nu a fost bai, căci vestea iscusinței cizmarului s-a răspândit repede și a dus-o bine până la adânci bătrâneți.

Adaptare după Piticii (Spiridușii cizmari, Spiridușii)/prima poveste, de Frații Grimm.

Articolul Spiridușii cizmari apare prima dată în Tolba cu povești.

Ajungând la sapă de lemn, ce se gândește leneșul? ,Să mă duc la Zâna Ursitoare, își zice el, să-mi dea o altă soartă, să nu muncesc de acum înainte; să fie zilnic sărbătoare și numai o zi de lucru și atunci să se brodească vreo nuntă’.

A pus leneșul traista în băț și s-a dus să-și caute norocul.

A mers el cât a mers și, când să treacă o pădure, vede un lup slab, fără păr, ca vai de el.

– Unde te duci, om bun? întrebă lupul.

– Mă duc la Zâna Ursitoare după noroc, să-mi spună cum să trăiesc și eu mai bine pe lume.

– Dacă te duci la Zâna Ursitoare după noroc, se roagă atunci lupul, să întrebi ce să fac eu ca să-mi crească părul, că de când trăiesc n-am păr pe mine.

– Bine, lupule, oi întreba.

Merge leneșul mai departe și vede un butuc de viță-de-vie, cu frunzele îngălbenite și ofilite.

– Încotro, om bun? îl întrebă vița-de-vie cu glas de om.

– La Zâna Ursitoare.

– Ce să faci?

– Să-i cer altă soartă, să-mi dea noroc, să nu muncesc, să trăiesc ca boierii, fără grijă de mâncare.

– Dacă te duci încolo, să întrebi și de mine ce să fac, să-mi crească frunzele.

– O întreb, de ce să n-o întreb, zice drumețul și pornește mai departe.

Când ajunge la un râu, iaca iese din apă un pește mare cu o gușă și mai mare. Peștele îi face semn drumețului:

– Dă-te mai încoace, om bun!

Omul se apropie.

– Unde te duce calea?

– La Zâna Ursitoare.

– Ce să faci?

– Să-mi aflu norocul, să știu cum să trăiesc de azi înainte.

– Dacă te duci la Zână, să întrebi și de mine, ce să fac cu gușa asta, că pe zi ce trece crește tot mai mare.

– Bun, am s-o întreb.

Merge leneșul mai departe și într-o rariște de codru dă de un izvor, iar lângă izvor vede o mândrețe de fată, îmbrăcată în rochie albă, cu o coroniță de flori pe cap.

– Încotro îți este drumul, om călător?

– La Zâna Ursitoare.

– Cale lungă ai făcut, de când te-ai pornit?

– Lungă cale.

– Și ce-ai văzut pe drum, venind încoace?

– Ce să văd? Un lup fără păr!

– Și ce ți-a vorbit lupul?

– Când a aflat unde mă duc, m-a rugat să întreb ce să facă să-i crească părul.

– Să-i spui să mănânce inimă de om leneș, neisprăvit și părul îi va crește. Și ce ai mai văzut?

– Un butuc de viță-de-vie cu frunzele veștede și m-a rugat să întreb, ce să facă și el să-i crească frunzele.

– Să-i spui că la rădăcina lui, străbuneii noștri au îngropat un ulcior cu galbeni și dacă se va găsi cineva să scoată ulciorul acela cu galbeni, o să înfrunzească și o să rodească vița-de-vie.

Pară mălăiață în gura lui Nătăfleață

Drumețul ia aminte la spusele acestea.

– Ce-ai mai văzut, apoi?

– Un pește mare cu o gușă și mai mare. Și nu știe ce să facă, să scape de ea.

– Gușa peștelui e plină cu pietre scumpe, dacă se va găsi cineva să-i taie gușa, l-ar ușura pe pește de povară; îi mărturisi Zâna.

– I-oi spune!

– Acum du-te înapoi.

– Cum să mă duc înapoi? Sunt pornit să-mi aflu ursita.

– Du-te înapoi pe drumul pe care ai venit, căci norocul te va întâlni în cale și de vei avea cap pe umeri, vei huzuri, iar de nu, nimeni altcineva nu e de vină.

S-a pornit leneșul înapoi. A mers , a mers și a ajuns la pește. Peștele îi iese înainte.

– Ei, ce ți-a spus Zâna Ursitoare?

– A spus că gușa ta e plină cu piatră scumpă și, dacă se va găsi cineva să-ți taie gușa, vei scăpa de un necaz.

Atunci peștele se roagă:

– Apoi fă-ți o pomană și taie-mi gușa și ia-ți ca răsplată piatra cea scumpă.

– Ba, zice leneșul, mă duc că mă așteaptă norocul în cale și voi avea de toate și așa.

Merge el mai departe, merge și iată vița-de-vie îi face cip să oprească.

– Ei, om bun, ai fost la Zâna Ursitoare?

– Am fost!

– Și ce ți-a spus?

– A spus că la rădăcina ta e îngropat un ulcior cu galbeni și încurcă rădăcinile să se întindă și de aceea, nu poți crește.

– Dacă-i așa, fii atât de bun și scoate ulciorul acela cu galbeni, mi-i face un bine și mata vei fi răsplătit!

– Ba, zice, la ce bun să sap, să mă ostenesc, mă duc, că mă așteaptă norocul în cale și voi avea de toate și așa.

Merge cât merge drumețul și se întâlnește cu lupul.

– Ai întrebat de mine?

– Am întrebat.

– Și ce a spus să fac pentru a-mi crește părul?

– A spus să mănânci inimă de om leneș și neisprăvit.

Stă lupul.

– Și ce ai mai văzut, ce ai mai auzit? Pe unde ai mai fost?

– Ce să văd? Un butuc de viță-de-vie veștejit. Are un ulcior cu galbeni la rădăcină și nu mai poate crește. Mă tot ruga să sap la rădăcină, să scot banii. Dar eu, dacă știu că mă așteaptă norocul în cale, la ce să mă trudesc?

– Și încă ce-ai mai văzut?

– Am văzut un pește mare cu o gușă și mai mare, plină cu pietre scumpe. Și mi-a spus peștele să-i tai gușa, să iau pietrele și să-l scap de necaz. Dar eu, dacă am avut grabă, m-am dus mai departe.

Lupul ce se gândește?

“Omul care umblă fără treabă, dovedește minte slabă.”

– Mai leneș și mai prost ca tine nu-i altul, zice atunci lupul, nu te-ai ostenit să scoți un ulcior cu galbeni, n-ai vrut să tai gușa peștelui, să iei pietrele scumpe. Cu galbenii aceia puteai huzuri până la adâncă bătrânețe.

S-a repezit atunci lupul și l-a mâncat pe omul cel leneș și neisprăvit.

De atunci a rămas și vorba:

“cine așteaptă mură în gură, nu găsește zile bune.”

Articolul Pară mălăiață în gura lui Nătăfleață apare prima dată în Tolba cu povești.