Oamenii îl mai numeau și copacul Tată-Împărat. Acesta adăpostea trecătorii cu umbra frunzelor sale cât era noaptea de lungă și ziua de arzătoare. Iar oamenii la rândul lor îl cinsteau și îl iubeau.

Frunzele erau copilele iar slujitorii aveau numele de ramuri. Toți aceștia împreună formau un singur copac cu ramuri și frunze.

Cât era ziua mai zglobie, copacul juca diferite jocuri cu ramurile și frunzele. Alături trăiau în liniște și pace.

Într-o zi se năpusti asupra lor un vânt tare și puternic de spărgea ferestrele oamenilor și ridica în slavă hârtiile și praful de pe drum.

Atunci, copacul Tată-Împărat chemă toate frunzele și toți slujitorii și le spuse:

– Dragii mei copilași, suntem aproape de pragul despărțirii, vântul suflă aspru spre frunze fără pic de milă. Nu se știe care dintre voi va așterne un covor de rugină și nici nu se știe care va avea mai multe zile. Eu, ca tată, vă sfătuiesc să nu umblați hai-hui, ci țineți-vă de frunza mamă și aveți grijă să nu vă dezlipiți de ea.

Vorbele împăratului sunau tare și zgomotos. Se auzea cum vântul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremură și cât pe ce era să se aplece la pământ toată împărăția.

Dar să lăsăm asta pentru mai târziu și să vedem ce s-a întamplat mai departe…

Mezina, frunza rea și neascultătoare, dar totodată grijulie pentru împărățiile din jur, se strecură pe sub ramuri și o luă din loc prin vecini să vestească de sfaturile bătrânului. Merse ce merse din loc în loc și mai vestea pe câte un împărat care îi iesea în cale de primejdia ce avea să urmeze.

Unul dintre împărați o opri din drum și o luă de mână zicându-i:

– Draga mea copilă, dulce și blajină, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ți face griji și să nu îți fie teamă. Să știi că va veni toamna!

Mezina frunză, facu niște ochi mari și își închipui că toamna este ca un monstru sau poate ca o fantomă, o sperietoare de ciori, ori un cântec, un leagăn, ba un copil…

– Ce-ar fi să-l întreb cum e toamna? își zise în gând mezina frunză.

Și hotărâtă de acest lucru prinse curaj și cu glas răspicat rosti:

– Bătrânule unchi, ce este toamna?

– Toamna este a treia fiică a anului ce coboară din înaltul cerului să-și aștearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie. Trena fiind voi frunzele, care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. Soarele coboară mai devreme la asfințit, răcoarea cuprinde pământul și deodată sămânța se scutură, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc pentru totdeauna. Bruma rece și vântul zvăpăiat sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei. Împreună saltă frunzele în sus și până în înaltul cerului iar apoi le lasă din nou pe pământ. Voi, vă veți apleca în fața toamnei părăsind copacul definitiv, tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab. Dar pentru oamenii hranici, toamna este ca o pagină din cartea vieții care își aduce roadele ei cu ea. De cum o zăresc se apucă cu grijă să culeagă roadele, perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Toamna este mândră și fericită de harnicia lor și de aceea le acordă toată încrederea și speranța ei.

După câteva secunde, din fantezia povestirii, fata-frunză făcu niște ochi galbeni și mari și îi spuse:

– La revedere, unchiule dragă! cu un glas subțire și se îndreptă iute spre casa părintească.

Ajunsă acasă tatăl împărat, o întrebă pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi în ochi, istorisi tot ce i s-a întamplat.

Cum termină tot ce avea de spus, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropie de ea.

Fructele îi țineau trena, coronița era bogată în flori iar în calea ei se așezau frunze de miresme de flori. Aflându-se în fața tatălui împărat, toamna îi ceru încuvințarea și luă toată calea frunzelor, copilele și plecără împreună. Iar în urmă rămânând doar dorul părinților. Lacrimile amare și dansul frunzelor de pe trena toamnei, vesteau trecerea unui anotimp.

Doar o urmă a rămas, o lacrimă de frunză și roua ce se așeza pe copacul împărat. El urma să dea veghe și să adăpostească în continuare toți trecătorii care făceau popasuri sub el.

Legendă adaptată și culeasă din legendele populare românești.

Articolul Legenda frunzei de stejar apare prima dată în Tolba cu povești.

Însă într-o zi Moytoy (Aducătorul de ploaie), un tovarăș de joacă din trib, i-a făcut o nedreptate. Furios și umilit, Atohi s-a dus să se plângă bunicului său.

Onacona îl învită pe nepot în jurul focului și îi povesti legenda celor doi lupi.

– Nepoate, am trăit în viața mea, vremuri când am fost tare mânios pe cei care mi-au răpit multe lucruri, fără ca ei să sufere vreun pic pentru ce îmi făcuseră. Însă dușmănia mi-a otrăvit sufletul, le doream lucruri teribile dușmanilor mei. Cu toate acestea, dușmănia nu m-a ajutat să îi înving sau să scap de durerea ce o simțeam.

– De multe ori simțeam cum ura mă copleșeste, continuă Onacona. Era ca și cum aveam doi lupi care trăiau în interiorul meu. Unul alb, este bun și nu face rău nimănui. Trăiește în armonie cu tot ce există. Este liniștea, bucuria, compasiunea, adevărul, speranța, curajul, bunătatea și încrederea. El știe când să lupte, e cumpătat și înțelept.

– Dar celălalt lup, este negru și plin de furie și răutate. Se lupta din orice motiv, se înfuria din cele mai mici lucruri. Otrăvește cu mândrie, aroganță și mânie tot ce îl înconjoară. În zadar căci furia lui nu schimba nimic.

– De multe ori era tare obositor să trăiesc cu acești doi lupi în mine. Amândoi se luptau ca să îmi domine spiritul…

Pentru o clipă Atohi se uită adânc în ochii bunicului său și îl întrebă:

– Și care dintre ei câștiga lupta, bunicule?

Bunicul înțelept, zâmbi și îi răspunse pe un ton cald:

– Dacă îi hrănești cum trebuie, ambii câștigă. Vezi tu, dacă îl hrănesc doar pe cel alb, cel negru mă va pândi neîncetat pentru atenție. O să fie mereu furios și în luptă cu lupul alb. Însă dacă îi dau voie să existe, atunci ambii lupi pot fi în echilibru. Lupul negru are multe calități folositoare, el este puternic, neînfricat, tenace, curajos. Lupul alb are compasiunea și puterea de a recunoaște ce este bine pentru întreaga haită.

– Nepoate, lupul alb are nevoie de lupul negru alături de el. Dacă îl hrănești doar pe unul dintre ei, atunci cei doi ar deveni rapid incontrolabili. Hrănindu-i cu compasiune pe amândoi, ei vor fi în armonie cu tine și întreaga lume. Oferindu-le atenție, lupta din interiorul tău dispare și apare calmul. Odată calm poți să auzi și să simți drumul cel mai potrivit pentru tine.

Pacea interioară, Atohi, este scopul vieții celor din tribul Cherokee. Dacă ai pace interioară ai totul!

Poveste din cultura autohtonă repovestită după o legendă Cherokee.

Articolul Povestea celor doi lupi apare prima dată în Tolba cu povești.

Însă parcă lipsea ceva. Se gândi, oare ce mai are de făcut ca această creație să fie desăvârșită?

Așa se hotărâ să coboare într-o zi pe pământ alături de Sfântul Petru și împreună cutreierară pământul în lung și în lat.

Toate cele create erau frumoase, toate erau mărețe, dar tot lipsea un element care să le însoțească. Apele erau line și încremenite, copacii din pădurile neumblate nu își mișcau frunzele. Florile cele parfumate erau nemișcate cu tulpinile drepte, privind spre cer. Toată natura era amorțită.

Atunci, Dumnezeu creă vântul!

Și cum era primăvară, ceva lin ca o mângâiere se porni.

Mișcă florile în stânga și în dreapta, care vrăjite se aplecau gingașe unele spre altele.

Apele se încrețiră ușor în mii de valuri mititele, care lovindu-se de mal scoteau un murmur plăcut.

Vântul se strecură și printre frunzele nemișcate ale copacilor, auzindu-se acel susur tainic care poartă cu el, ecoul cântecelor de păsărele minunate.

Și așa trecu primăvara iar vântul era asemeni unui copilaș cuminte și duios, care adia ușor.

Și veni vara.

Vântul mai crescu. Acum îi plăcea să se ia la întrecere cu razele fierbinți de soare.

Când soarele dogorea pe pământ, vântul se pornea și la adierea lui, totul parcă prindea puțină viață!

Dar și vara trecu. Și odată cu vara, trecură și anii copilăriei vântului.

Acum, vântul simțea mai mult, știa mai mult.

Și când văzu toamna pentru prima oară, care unde mergea usca și scutura, vântul se supără tare și începu să sufle cu putere.

Era trist privind frunzele galbene, flori ofilite și ploi câzând fără îndurare, nimicind ultimele podoabe ale verii.

Se strecură printre copacii dezfrunziți, pe suprafața apelor, în valuri mari și repezi. Împrăștia pretutindeni frunzele și florile veștejite, purtându-se ca un copil care simte prima lui durere.

Dar și toamna trecu și după toamnă, veni iarna. O! Iarna îl îngrozi pe vânt!

Vântul care din copilărie fusese un copil atât de blând, acum deveni de nerecunoscut.

Într-o dimineață, trezindu-se, văzu totul acoperit cu zăpadă albă și rece.

Se uită în dreapta, se uită în stânga, dar nu recunoscu nimic din primăvară, vară și toamnă.

Așa că vântul crezu că este într-un loc străin și începu să se vaiete, să geamă, să alerge nebun prin păduri și orașe.

Îndoind totul în cale, spulberând zăpada, zgâlțâind ușile și ferestrele, strigând cu glas puternic după florile frumoase, frunzele verzi, păsărelele voioase și razele calde de soare.

Și tot umblă vântul așa de nebun, până ce într-o zi se întalni cu o fată minunată. Fata avea o rochie de ghiocei, părul din raze de soare iar ochii albaștrii ca cerul de mai.

Vântul o recunoscu, era primăvara! Și luand-o cu el, plecară împreună spre locurile demult uitate și părăsite. Și de bucurie, vântul deveni iar blând și mângăietor.

Legenda vântului este o legendă adaptată și culeasă din bogăția folclorului românesc pentru Tolba cu Povești.

Articolul Legenda vântului apare prima dată în Tolba cu povești.

Oamenilor care locuiau la poalele muntelui nu le ajungea apa nici să-şi potolească setea. Din tată în fiu se chinuiau şi se întrebau când vor avea şi ei parte de apă pe săturate.

În acel sat trăia şi flăcăul Şî Liang care de mic îi auzise pe bătrâni vorbind de apa vieţii ce poate fi găsită fie sub formă de iarbă, fie sub formă de pom, fie sub formă de rădăcină a vieţii cu floare verde. Cine are norocul să găsească apa vieţii, acela poate avea câtă apă vrea. Băiatul s-a hotărât să meargă la Muntele Kuantung, să caute. Auzind vecinii că Şî Liang vrea să plece au încercat să-l înduplece să rămână zicându-i:

– Şî Liang, deşi o ducem greu prin aceste locuri, suntem totuşi liniştiţi. Adu-ţi şi tu nevastă şi rămâi în casa ta.

Şî Liang a răspuns:

– Nu mă tem de zilele grele şi nici nu mă gândesc să părăsesc pentru totdeauna aceste locuri. Am auzit că pe Muntele Kuantung s-ar găsi apa vieţii.

Mă duc să-mi încerc norocul.

Proverbul spune: „Să nu te temi că mergi prea încet, să te temi că stai pe loc.” Şî Liang a mers zile în şir până când a ajuns la Muntele Kuantung.

Acest munte era acoperit de păduri nesfârşite, copacii se înălţau până la cer şi erau aşa de deşi că nu puteai să vezi lumina zilei; iarba era aşa de mare şi de fragedă că-ţi era milă s-o calci cu piciorul. In mijlocul acestei păduri susura un izvor cu apa limpede. Şî Liang a vârât mâna în apă şi a gustat-o. Apa era dulce ca mierea. Atunci băiatul s-a gândit că acolo unde este apă aşa de bună, acolo trebuie să fie şi apa vieţii. A hotărât să rămână în acele locuri. Şi-a făcut o colibă din crengi de copaci în apropierea râului şi a început să caute. A smuls fiecare fir de iarbă, a săpat la rădăcina fiecărei flori, dar n-a dat de apa vieţii. Iarba s-a uscat, florile s-au ofilit, dar Şî Liang căuta mereu şi nici nu se gândea să se întoarcă fără apa vieţii. A pătruns atât de adânc în inima pădurii încât pentru a găsi drumul înapoi la colibă a crestat semne pe scoarţa copacilor.

Se apropia iarna. S-au stârnit vânturile şi a început să cadă zăpada.

Viscolul a ţinut câteva zile. Peste tot se aşezase zăpada. Când a ieşit băiatul din colibă a rămas uimit văzând că nu departe de coliba lui, pe un petic de pământ, zăpada se topise şi ieşeau aburi. In mijloc stătea culcată o vulpe cu blana roşie ca focul. Până la el venea un miros puternic de băutură.

Atunci a înţeles că vulpea era beată. S-a aplecat, a ridicat-o şi a simţit cum tot corpul i se încălzeşte de parcă ar fi îmbrăţişat o sobă. A dus vulpea în colibă şi se gândea că i-ar prinde bine aşa o blăniţă, dar nu s-a îndurat s-o omoare. După puţin timp, vulpea s-a trezit, a deschis ochii, s-a scuturat şi, pe loc, s-a prefăcut într-un flăcău mândru care s-a ridicat de jos şi a spus:

– Frate, bine că te-am întâlnit pe tine care ai avut milă şi nu mi-ai luat viaţa. Dacă aş fi dat peste altcineva, se termina cu mine. Eu sunt din Tibet şi am venit pe Muntele Kuantung să-mi văd prietenii. Am băut cam mult şi am căzut.

Deşi i se părea foarte ciudat, văzând cât de blând e flăcăul, Şî Liang a spus:

– Dacă vrei, poţi să vii să te odihneşti în coliba mea.

Băiatul s-a bucurat. A doua zi, înainte de a pleca, acesta a spus:

– Frate, eşti un om aşa de bun! Am o verişoară, n-o vrei de nevastă?

Şî Lîang a refuzat:

– Frate, acolo de unde sunt eu oamenii o duc foarte greu. Cine ar vrea să meargă cu mine la sărăcia noastră?

Râzând, băiatul a continuat:

– Dacă vei avea necazuri, să mă cauţi în Tibet, la Muntele Cornului.

Şî Liang a petrecut băiatul până la uşă şi acesta s-a făcut nevăzut. A mai rămas câteva zile în pădure, dar n-a fost chip să găsească ceea ce căuta.

După ce s-a mai socotit a ajuns la hotărârea că mai bine se duce în Tibet. Şi a plecat. Pe drum, unii îi spuneau că va trebui să treacă peste mii de ape, alţii că va trebui să treacă peste zeci de munţi, dar nimic nu l-a oprit din hotărârea sa. A mers, a mers zile nenumărate şi într-o seară a ajuns la malul unei ape adânci de nu i se vedea fundul. A pornit pe malul apei şi nu departe a dat de o potecuţă. Mergând pe potecuţă, a dat de nişte colibe de iarbă. În faţa unei colibe, o tânără stătea aplecată şi semăna ceva. Când a ajuns în faţa ei, fata s-a ridicat, i-a aruncat o privire, apoi şi-a văzut de treabă. Băiatul, uimit de frumuseţea ei, n-a scos o vorbă, ci doar o privea.

Zâmbind, fata l-a îmbiat:

– Poftim în casă!

De-abia atunci a îndrăznit şi el să spună:

– Surioară, unde aş putea găsi o barcă să trec râul? Iar fata a răspuns:

– Nu te necăji, s-o găsi un mijloc să treci apa şi să ajungi acolo unde ai pornit, numai să nu uiţi să iei cu tine pe cine îţi va da barca. Apoi s-a aplecat deasupra apei şi a zis: Creşti, creşti! Şi din apă s-a ridicat un lujer de lotus care a început să se înalţe. Fata a mai repetat: Creşti, creşti! Şi frunzele lotusului au început să se întindă. Apoi fata i-a zis: Acum, urcă!

Băiatul se cam codea văzând cât de fragedă e frunza de lotus, dar cum a pus piciorul pe ea a simţit cum se ridică în văzduh. Şi s-a înălţat până la stele şi frunza a început să clipească întocmai ca o stea. Văzând minunea asta, băiatul ar fi vrut să se întoarcă la fată, s-o întrebe de izvorul apei vieţii, dar nu era chip.

Stelele au început să se rărească, vântul a încetat şi, deodată, a apărut soarele, iar frunza de lotus strălucea ca o mătase şi s-a lăsat încet lângă un munte. Acest munte semăna cu cornul unei vaci. Atunci, băiatul şi-a zis: „Oare am ajuns la Muntele Cornului?” Şi s-a îndreptat într-acolo. Lângă munte se afla un sat. Cum a ajuns Şî Liang lângă sat, băiatul-vulpe i-a ieşit înainte, zicând:

– Frăţioare, ştiam că ai să vii astăzi.

Băiatul l-a dus pe Şî Liang acasă, unde părinţii acestuia l-au întâmpinat cu cuvintele cele mai calde, i-au dat hainele cele mai alese, mâncarea cea mai gustoasă. Văzând câtă apă şi câtă verdeaţă se află pe acest munte, Şî Liang n-a mai avut stare, gândindu-se la uscăciunea şi la sărăcia de pe muntele său, şi a zis:

– Frăţioare, eu am venit pe aceste meleaguri să caut apa vieţii.

Iar băiatul i-a răspuns:

– Nu-ţi face griji pentru atâta lucru.

Flăcăul l-a dus pe Şî Liang la un izvor cu apă cristalină în mijlocul căreia creştea un pomişor de ceai verde. De jur-împrejur erau numai stânci şi apa izvorului se prelingea printre ele. Acesta s-a aplecat şi a rupt o ra-mură din copăcelul de ceai zicând:

– Oriunde vei înfige această rămurică, acolo va izvorî apa.

In culmea bucuriei, Şî Liang l-a rugat:

– Frăţioare, acum arată-mi cum să ajung mai degrabă acasă.

Râzând, băiatul i-a amintit:

– Nu cumva s-o uiţi pe cea care ţi-a dat barca! Aceste vorbe l-au pus pe Şî Liang în mare încurcătură. După puţin timp, flăcăul s-a înapoiat şi a zis:

– Totul este pregătit, dar să mergem întâi s-o vedem pe verişoara mea. Şi l-a luat pe Şî Liang de mână, iar acesta s-a pomenit într-o caleaşcă frumoasă care a pornit ca vântul pe deasupra munţilor şi apelor, şi într-o clipită a ajuns la coliba fetei care-i aştepta împodobită de toată frumuseţea.

Băiatul a strigat:

– Frăţioare, coboară, te-am adus la verişoara mea de care ţi-am pomenit! Verişoară, ai pregătit băutura de nuntă?

– Totul este pregătit, dar ai grijă să nu te îmbeţi şi să cazi iarăşi pe nu ştiu unde, a răspuns fata.

În seara aceea au petrecut toţi trei, iar a doua zi mirii s-au urcat pe frunza de lotus şi s-au înălţat printre stele, zorind către satul băiatului.

Ajungând acasă, Şî Liang a înfipt rămurica pe munte şi cum a înfipt-o au început să susure apele.

De atunci, pe acele locuri n-a mai lipsit apa şi în scurt timp muntele s-a acoperit de verdeaţă, iar oamenii trăiau fericiţi.

Articolul Arborele de ceai verde apare prima dată în Tolba cu povești.

Așa se face că locuitorii acelui ținut începuseră să uite să o sărbătorească pe zeița iubirii, Afrodita. Templele ei, erau acum lipsite de podoabe și flori ce odinioară erau aduse ca ofrandă frumuseții ei. Astfel, Afrodita a devenit geloasă și furioasă pe Psiheea.

Ca să se răzbune, își chemă copilul năzdrăvan, Eros (căruia îi vom spune mai departe Cupidon) și îi porunci să o vrăjească pe Psiheea astfel încât nimeni să nu o mai iubească și apoi să o facă să se îndrăgostească de o ființă decăzută, de un monstru.

Zis si făcut, Cupidon își pregăti săgețile fermecate și porni să îndeplinească dorința mamei sale.

Ajuns la Psiheea, face prima partea a vrăjii, dar căutând o săgeată să o țintească cu fiere și otravă se înțepă la deget. Iar iubirea pentru fată îl cuprinde imediat. Nemaiputând să rupă prima vrajă, alege să nu o mai otrăvească pe Psiheea. Cupidon întorcându-se astfel în Olimp.

Trecu o săptămână, o lună, un an și Psiheea nu a fost luată de soție, pețitorii care mai demult se îngrămădeau la poarta palatului acum o priveau reci.

Îngrijorat, regele se duce să caute sfat la oraculul lui Apollo.

Răspunsul este dureros! Psiheea nu-și va găsi un soț, căci cel ursit va fi un monstru, o ființă fără seamăn care zboară prin văzduhuri.

Regele va trebui să o lase pe Psiheea pe vârful unui munte, ca monstrul să-și poată lua prada. Profund îndurerați, părinții ascultă voia sorții și-și părăsesc fiica pe munte.

Nu peste multă vreme, Psiheea este purtată de Zefir până într-o poiană cu ierburi ca mătasea și flori îmbălsămate, unde dă cu ochii de un palat măreț cu coloane de aur și podeaua înstelată cu mii de nestemate.

Ființe nevăzute o îndrumară la palat, spunându-i ca totul este al ei, doar că nu trebuie să încalce singura regulă: nu trebuie să își vadă soțul.

Monstrul venea noaptea și o îmbrățișa în somn. Iar în zori de zi pleca, Psiheea nevăzându-i niciodată fața.

Într-o zi când Psiheea se plimba prin poeni, aude în vale voci cunoscute. Erau cele două surori ale sale, care o căutau.

Cu voia soțului, Psiheea își întâlnește surorile, care uimite de bogățiile palatului, devin geloase. Astfel o conving să încalce regula.

Ascultând de surori sale, Psiheea aprinde noaptea lămpița cu ulei și privește fața soțului adormit. Era chiar Cupidon. Uimită de frumusețea lui și dorind să îl atingă, Psiheea se zgârie și ea la deget, îndrăgostindu-se la rândul ei. Cupidon se trezește și zboară din palat, acuzându-i nechibzuința, încă nu venise momentul ca ea să îl vadă. Psiheea îi strigă că așteaptă un copil, dar zeul nu o aude…

În Olimp, Afrodita îl pedepsește pe Cupidon pentru că a luat-o de soție pe rivala ei, îi ia tolbele, aripile și făclia.

Disperată, Psiheea continuă să își caute soțul împotriva sorții. A ajuns chiar și până la palatul Afroditei unde îi ceru milă.

Dar zeița invocă Grija și Întristarea ca să o chinuie și mai tare. Apoi o supune la munci care să îi strice frumusețea, dar parcă fata era tot mai frumoasă.

În cele din urmă, Afrodita o trimite în lumea lui Hades, la Persefona, să-i aducă o cutiuță cu un balsam care să o facă pe zeiță cea mai frumoasă.

După atâtea încercări, dragostea pentru Cupidon o ajută pe Psiheea să depășească toate obstacolele. Reușește să ia cutiuța de la Persefona însă pe drumul de întoarcere, o deschide ca să fie ea cea frumoasă iar Cupidon să se îndrăgostească de ea. Din cutiuță iese însă, așa cum uneltise Afrodita, un abur negru care îi aduce Psiheei somnul fără sfârșit. Cupidon vede toată întâmplarea și fuge din palatul unde era închis, cerându-i îndurare lui Zeus.

În ciuda împotrivirii Afroditei, zeul zeilor, prea puternicul Zeus consideră că e momentul lui Cupidon să devină bărbat și o transformă pe Psiheea în zeiță. Menindu-le să rămână veșnic împreună în Olimp.

Legendă repovestită din Legendele Olimpului.

Articolul Legenda lui Cupidon și Psiheea apare prima dată în Tolba cu povești.

Însă nu băgă de seamă.

Dar povestea noastră nu este doar despre moșneag ci și despre ceea ce urmează.

Nu știu cum, dar din zăpadă apăru un șoricel, descoperi mănușa și își croi drum înăuntru. Era tare cald și plăcut așa că odată culcușit în mănușă, spuse:

– Mănușa aceasta o să fie casa mea!

Zis si făcut! S-a pus pe adunat crenguțe, reușind să facă cu grijă o baza numai bună pentru mănușă.

Tot prin apropiere se auzi, țopăind de zor, un iepuraș. Se opri o clipă să își scuture blănița și tocmai atunci zări mănușa. Curios, rosti:

– Hei, cine locuiește aici?

– Eu, Șoricelul Roade-Tot. Dar tu cine ești?

– Eu sunt, Iepurașul Bocănilă. Mă primești și pe mine la tine în mănușă?

– Hai, vino! îi șopti șoricelul.

Iepurașul se strecură înăuntru iar șoricelului nu îi veni să creadă că au loc amândoi.

A trecut în mare agitație și un arici. În căutare de-ale gurii și a întrebat:

– Cine stă aici?

– Noi, Șoricelul Roade-Tot și Iepurașul Bocanilă. Cine vrea să știe? strigară la unison animăluțele.

– Eu sunt Ariciul Mofturici. Primiți-mă și pe mine!

Șoricelul și iepurașul neavând curaj să îl supere pe țepos, îi făcură loc. Și uite așa din doi au ajuns să fie trei în mănușă.

Deși ninsoarea nu se mai potolea, animalele erau la adăpost, bucurându-se de mănușa călduroasă.

Când o vulpe isteață se opri să cerceteze mănușa. Își vârâ botul înăuntru și nu rezistă să intre ca să se încălzească.

Șoricelul Roade Tot, Iepurașul Bocănilă și Ariciul Mofturici vrură să răbufnească, dar Vulpea Hoțomana îi înghesui zdravăn. Iată cum îi făcură loc pe dată, roșcovanei. Și uite cum au ajuns patru în mănușă.

Imediat pe urmele vulpii, era chiar prietenul ei, Lupul Sur. Uimit de isprava vulpii, strigă:

– Primiți-mă și pe mine!

Neavând îndrăzneala să îl refuze, animalele se ghemuiră și mai tare în căsuța pufoasă.

Acum stau cinci în mănușă.

Un porc mistreț cât toate zilele se ivi pe acolo și, atras de mănușa umflată, întrebă:

-Groh-groh-groh, ce este locul acesta și cine este înăuntru?

-Noi, Șoricelul Roade-Tot, Iepurașul Bocanilă, Ariciul Mofturici, Vulpea Hoțomana și Lupul Sur. Da’ tu cine ești?

– Eu sunt Porcul Mistreț Colț-Ascuțit, vreau și eu înăuntru!

– Auzi, ce belea, toți ar vrea să intre în mănușă! Dar ne este teamă că n-ai să mai încapi. Răcniră simpaticii.

– Las, că intru eu cumva, doar să mă primiți!

Cum să rămână pe afară, în ger, tocmai el? Înghiontindu-i tacticos, a intrat și mistrețul. Și uite așa au ajuns să încapă șase în mănușă.

Era mare înghesuială, iar mănușa se umflase și era pe cale să plesnească, nu alta. Apoi se auzi un trosnet de copaci și din desiș se apropie un urs.

Ursul direct spre mănușa se îndreptă:

– Ce e cu toată forfota asta?

Agitate animalele îi povestiră ursului:

– Suntem noi, Șoricelul Roade-Tot, Iepurașul Bocănilă, Ariciul Mofturici, Vulpea Hoțomana, Lupul Sur și Porcul Mistreț Colț-Ascuțit! Tu cum te numești?

– Dar mulți mai sunteți aici! Eu sunt Ursul Blană-Deasă și vreau și eu să stau aici! spuse cu hotărâre ursul.

– Cum să te primim și pe tine? E destul de strâmt și așa, ziseră în cor cu jumătate de gură animalele.

– Cum s-o putea! începu apoi ursul să își facă loc cu botul.

Cu greu își făcu și ursul loc, dar încăpu așa, mai la margine. Acum erau șapte în mănușă.

Cam în același timp, moșneagul își aminti că și-a pierdut mănușa și se întorcea s-o caute. Cățelușul adulmecă mănușa după miros și alergă până o găsi.

Așa se face că moșneagul văzu în depărtare o arătare maronie. Era mănușa uitată în zăpadă și parcă se mișca.

Cățelușul se puse pe lătrat iar cei șapte amici începură a se foi ca turbații până când mănușa se sfâșie aruncându-i pe toți care încotro.

Moșneagul se apropie, își luă mănușă ponosită, suspină și o luă înapoi spre casă.

Mănușa este adaptată din folclorul ucrainean.

Articolul Mănușa apare prima dată în Tolba cu povești.

Iar alt pom a rodit nucile cu coajă tare, care ne cheamă la trudă, ca să le putem gusta miezul alb și lăptos.

Și tot așa a luat ființă rodul diferit al lumii întregi de pomi, care împodobesc astăzi, dealurile și văile, grădinile și livezile, de-a lungul și de-a latul pământului lui Dumnezeu.

Bradul, și-ar fi dorit să fie și el pom cu fructe și să trăiască în apropierea oamenilor și să aducă și el bucurie copiilor, cum fac dulcile cireșe, când se împletește primăvara înflorită cu vara soarelui cald.

Dar veșmântul lui întunecat nu atrăgea pe nimeni și toți râdeau de frunzulițele lui ca acele și de cucuruzul lui țepos.

Mâhnit, bietul brad văzu că nici cucuruzul, nici rășina lui mirositoare nu se pot asemăna cu fructele celorlalți pomi și nu ademenesc pe nimenea…

Plecă amărât din lumea pomilor și se retrase departe, în pădurea deasă. Acolo își plângea în taină amărăciunea.

Ce putea să facă? Nu avea ce să dea oamenilor.

Plângea în sufletul său, dar fără să se tânguie, fără să se revolte.

Iar bunul Dumnezeu, care le vede pe toate și are grijă și de bobul de rouă și de firul de iarbă, auzi râsul răutăcios al pomilor roditori și văzu lacrimile bradului cuminte.

Se apropie de dânsul și îi spune:

– Nu fi mâhnit, bradule! Ție nu ți-e dat să porți fructe, pentru a sătura lăcomia nemăsurată a celor mai neastâmpărați copii ai mei care sunt oamenii. Așteaptă și vei vedea că și ție îți port de grijă.

Așa trecu vara și toamna. Când veni iarna, pomii își pierduseră nu numai fructele frumoase și ademenitoare, ci și bogăția frunzelor. Și stăteau acum goi și triști, în bătaia gerului și a vânturilor ce suflau și râdeau de sărăcia lor.

Bradul însă rămase verde, păstrându-și întregul vesmânt de cetină, nepăsător de asprimea iernii.

Iar după mulți ani, când fiul lui Dumnezeu luă înfățișare de om, născându-se din trupul neprihănit al Fecioarei Maria, împărații de la răsărit, care veniseră cu daruri copilului dumnezeiesc, voind să le împodobească și cu ramuri verzi, fiind iarnă, n-au găsit decât bradul.

Doar bradul era verde în toiul iernii.

Ei aduseră atunci copilului Iisus un brăduleț verde pe care au agățat darurile, aprinzând și lumânări într-însul.

De atunci drag copil, ar fi obiceiul pe care noi, românii, l-am luat de la alte popoare și care este atât de drag prichindeilor, că vine Moș Ajun și le aduce bradul cu daruri de sfintele sărbători ale Crăciunului.

Acesta este povestea bradului. Adaptare din legende populare românești.

Articolul Povestea bradului apare prima dată în Tolba cu povești.