Oamenii îl mai numeau și copacul Tată-Împărat. Acesta adăpostea trecătorii cu umbra frunzelor sale cât era noaptea de lungă și ziua de arzătoare. Iar oamenii la rândul lor îl cinsteau și îl iubeau.

Frunzele erau copilele iar slujitorii aveau numele de ramuri. Toți aceștia împreună formau un singur copac cu ramuri și frunze.

Cât era ziua mai zglobie, copacul juca diferite jocuri cu ramurile și frunzele. Alături trăiau în liniște și pace.

Într-o zi se năpusti asupra lor un vânt tare și puternic de spărgea ferestrele oamenilor și ridica în slavă hârtiile și praful de pe drum.

Atunci, copacul Tată-Împărat chemă toate frunzele și toți slujitorii și le spuse:

– Dragii mei copilași, suntem aproape de pragul despărțirii, vântul suflă aspru spre frunze fără pic de milă. Nu se știe care dintre voi va așterne un covor de rugină și nici nu se știe care va avea mai multe zile. Eu, ca tată, vă sfătuiesc să nu umblați hai-hui, ci țineți-vă de frunza mamă și aveți grijă să nu vă dezlipiți de ea.

Vorbele împăratului sunau tare și zgomotos. Se auzea cum vântul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremură și cât pe ce era să se aplece la pământ toată împărăția.

Dar să lăsăm asta pentru mai târziu și să vedem ce s-a întamplat mai departe…

Mezina, frunza rea și neascultătoare, dar totodată grijulie pentru împărățiile din jur, se strecură pe sub ramuri și o luă din loc prin vecini să vestească de sfaturile bătrânului. Merse ce merse din loc în loc și mai vestea pe câte un împărat care îi iesea în cale de primejdia ce avea să urmeze.

Unul dintre împărați o opri din drum și o luă de mână zicându-i:

– Draga mea copilă, dulce și blajină, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ți face griji și să nu îți fie teamă. Să știi că va veni toamna!

Mezina frunză, facu niște ochi mari și își închipui că toamna este ca un monstru sau poate ca o fantomă, o sperietoare de ciori, ori un cântec, un leagăn, ba un copil…

– Ce-ar fi să-l întreb cum e toamna? își zise în gând mezina frunză.

Și hotărâtă de acest lucru prinse curaj și cu glas răspicat rosti:

– Bătrânule unchi, ce este toamna?

– Toamna este a treia fiică a anului ce coboară din înaltul cerului să-și aștearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie. Trena fiind voi frunzele, care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. Soarele coboară mai devreme la asfințit, răcoarea cuprinde pământul și deodată sămânța se scutură, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc pentru totdeauna. Bruma rece și vântul zvăpăiat sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei. Împreună saltă frunzele în sus și până în înaltul cerului iar apoi le lasă din nou pe pământ. Voi, vă veți apleca în fața toamnei părăsind copacul definitiv, tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab. Dar pentru oamenii hranici, toamna este ca o pagină din cartea vieții care își aduce roadele ei cu ea. De cum o zăresc se apucă cu grijă să culeagă roadele, perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Toamna este mândră și fericită de harnicia lor și de aceea le acordă toată încrederea și speranța ei.

După câteva secunde, din fantezia povestirii, fata-frunză făcu niște ochi galbeni și mari și îi spuse:

– La revedere, unchiule dragă! cu un glas subțire și se îndreptă iute spre casa părintească.

Ajunsă acasă tatăl împărat, o întrebă pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi în ochi, istorisi tot ce i s-a întamplat.

Cum termină tot ce avea de spus, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropie de ea.

Fructele îi țineau trena, coronița era bogată în flori iar în calea ei se așezau frunze de miresme de flori. Aflându-se în fața tatălui împărat, toamna îi ceru încuvințarea și luă toată calea frunzelor, copilele și plecără împreună. Iar în urmă rămânând doar dorul părinților. Lacrimile amare și dansul frunzelor de pe trena toamnei, vesteau trecerea unui anotimp.

Doar o urmă a rămas, o lacrimă de frunză și roua ce se așeza pe copacul împărat. El urma să dea veghe și să adăpostească în continuare toți trecătorii care făceau popasuri sub el.

Legendă adaptată și culeasă din legendele populare românești.

Articolul Legenda frunzei de stejar apare prima dată în Tolba cu povești.

Așa că într-o zi se duse la gardul lui și îl salută:

–  Bună seara, vecine. Spuse el.

–  Bună seara și ție. Răspunse bătrânul.

–  Tare mândră și frumoasă gospodărie ai. Spuse tânărul.

Bătrânul zâmbi și dădu din cap.

–  Tare norocos ești, orice faci ai spor, casa e frumoasă, gospodăria ta strălucește, spuse tânărul cu un pic de invidie în glas.

–  Mulțumesc de apreciere, spuse bătrânul și zâmbi mulțumit.

Observând zâmbetul acestuia, tânărul îndrăzni să-l întrebe:

–  Te înduri să îmi zici și mie, secretul care a adus NOROCUL în casa dumitale?

Bătrânul zâmbi din nou, îi făcu semn să se apropie mai tare, apoi îi șopti la ureche.

–  Este o taină, însă mă tem că nu ai credința și puterea să cauți mai adânc în vorbele ce urmează.

–  Ce, ce să caut? Spune te rog. Sunt tânăr, puternic și pot orice. Se laudă tânărul.

Văzând cât de dornic era, bătrânul îi dezvălui pe îndelete.

– Dis de dimineață când soarele nu a urcat încă pe cer, ieși din casă și caută pasărea albă a norocului. Ea vine să bea apă din fântână doar când se crapă de zi. Dar să știi dragul meu, că e tare timidă și nu se arată oricui. Stă ascunsă bine în prima rază de soare. Până și eu am zărit-o după vreme îndelungată. Apoi dacă ai răbdare și o zărești, o să ai noroc toată viața!

Tânărul își spuse că avea să găsească acea pasăre, chiar dacă asta ar însemna să o caute până la sfârșitul zilelor sale.

– Mulțumesc pentru generozitatea pe care mi-ai arătat-o, vecine, așa am să fac. Seara bună, spuse tânărul și plecă spre casa lui.

*
A doua zi, tânărul se trezi dis de dimineață și se așeză în fața fântânii, în așteptarea NOROCULUI. Însă nici un semn de vreo pasăre.

Cum tot era acolo, luă și o găleată de apă și o duse acasă, hrăni păsările și pregăti un loc să pună ceva legume în curte, așa ca să nu fie ziua pierdută. În fiecare zi, el se trezea înaintea soarelui și căuta pasărea albă, dar aceasta nu era de găsit. Nu se descurajă cu una, cu alta, flăcăul nostru, și era tot mai hotărât să o vadă, ca să aibă NOROCUL în ogradă.

Ziua era lungă rău când se trezea devreme, băgă de seamă tânărul. Uite așa observă gardul strâmb, acoperișul ce curgea și curtea cu iarbă necosită. Se puse pe treabă cât ai zice pește, îndreptă gardul, așeză țiglele pe casă și cosi iarba adunând-o în capiță.

Așa își petrecu întreg anul, dimineața căuta pasărea norocului iar ziua făcea treburile gospodăriei care nu se terminau mai niciodată. Mai trecură câteva zile iar tânărul începu să se gândească că bătrânul îl păcălise. Nici urmă de vreo pasăre a norocului.

Iaca așa când se împlini anul, se hotărâ să îi ceară socoteală bătrânului:

– Seară bună, spuse el cu supărare în voce.

– Seară bună, îi răspunse de după gard, bătrânul. Dar ce ești așa supărat?

– Mai întrebi? Cred că ai râs tare mult de mine, în tot anul acesta. Nu m-ai făcut dumneata să mă trezesc cu noaptea în cap și să caut păsări albe? Spuse cu amărăciune în glas tânărul.

Bătrânul zâmbi, asta era supărarea, îl bătu ușor pe umăr și îi spuse:

-Eu văd că ai găsit pasărea norocului!

– Matale îți bați joc de mine, tare frumos îți stă să faci asta.

– Nici vorbă de așa ceva, uită-te și tu, spuse bătrânul și arătă către gospodăria flăcăului. Casa ta e acum îngrijită și acoperișul e zdravăn, gardul tău drept, curtea curată cu grădină roditoare plină de păsări grase și frumoase.

– Gospodăria ta, e mândră și prosperă! Poate nu ai zărit pasărea norocului, dar sigur ai găsit înțelepciunea vorbelor strămoșești: “Cine se trezește de dimineață, departe ajunge” iar norocul, dragul meu și-l mai face și omul cu mâna lui!

Pasărea norocului este o poveste scrisă și inspirată din bogăția folclorului românesc de către, Mihaela Bucur, autor de povești pentru copii.

Articolul Pasărea norocului apare prima dată în Tolba cu povești.

Însă parcă lipsea ceva. Se gândi, oare ce mai are de făcut ca această creație să fie desăvârșită?

Așa se hotărâ să coboare într-o zi pe pământ alături de Sfântul Petru și împreună cutreierară pământul în lung și în lat.

Toate cele create erau frumoase, toate erau mărețe, dar tot lipsea un element care să le însoțească. Apele erau line și încremenite, copacii din pădurile neumblate nu își mișcau frunzele. Florile cele parfumate erau nemișcate cu tulpinile drepte, privind spre cer. Toată natura era amorțită.

Atunci, Dumnezeu creă vântul!

Și cum era primăvară, ceva lin ca o mângâiere se porni.

Mișcă florile în stânga și în dreapta, care vrăjite se aplecau gingașe unele spre altele.

Apele se încrețiră ușor în mii de valuri mititele, care lovindu-se de mal scoteau un murmur plăcut.

Vântul se strecură și printre frunzele nemișcate ale copacilor, auzindu-se acel susur tainic care poartă cu el, ecoul cântecelor de păsărele minunate.

Și așa trecu primăvara iar vântul era asemeni unui copilaș cuminte și duios, care adia ușor.

Și veni vara.

Vântul mai crescu. Acum îi plăcea să se ia la întrecere cu razele fierbinți de soare.

Când soarele dogorea pe pământ, vântul se pornea și la adierea lui, totul parcă prindea puțină viață!

Dar și vara trecu. Și odată cu vara, trecură și anii copilăriei vântului.

Acum, vântul simțea mai mult, știa mai mult.

Și când văzu toamna pentru prima oară, care unde mergea usca și scutura, vântul se supără tare și începu să sufle cu putere.

Era trist privind frunzele galbene, flori ofilite și ploi câzând fără îndurare, nimicind ultimele podoabe ale verii.

Se strecură printre copacii dezfrunziți, pe suprafața apelor, în valuri mari și repezi. Împrăștia pretutindeni frunzele și florile veștejite, purtându-se ca un copil care simte prima lui durere.

Dar și toamna trecu și după toamnă, veni iarna. O! Iarna îl îngrozi pe vânt!

Vântul care din copilărie fusese un copil atât de blând, acum deveni de nerecunoscut.

Într-o dimineață, trezindu-se, văzu totul acoperit cu zăpadă albă și rece.

Se uită în dreapta, se uită în stânga, dar nu recunoscu nimic din primăvară, vară și toamnă.

Așa că vântul crezu că este într-un loc străin și începu să se vaiete, să geamă, să alerge nebun prin păduri și orașe.

Îndoind totul în cale, spulberând zăpada, zgâlțâind ușile și ferestrele, strigând cu glas puternic după florile frumoase, frunzele verzi, păsărelele voioase și razele calde de soare.

Și tot umblă vântul așa de nebun, până ce într-o zi se întalni cu o fată minunată. Fata avea o rochie de ghiocei, părul din raze de soare iar ochii albaștrii ca cerul de mai.

Vântul o recunoscu, era primăvara! Și luand-o cu el, plecară împreună spre locurile demult uitate și părăsite. Și de bucurie, vântul deveni iar blând și mângăietor.

Legenda vântului este o legendă adaptată și culeasă din bogăția folclorului românesc pentru Tolba cu Povești.

Articolul Legenda vântului apare prima dată în Tolba cu povești.

Se spune că împăratul nostru era pe cât de viteaz atât de înțelept, încât toate regatele din împrejurimi îi cereau sfatul la orice judecată ce cu mințile lor singuri n-ar fi deslușit.

Ori de câte ori escaladau conflicte între aceste regate, împărații lor se întruneau în fața viteazului nostru pentru o judecată corectă, iar de fiecare dată acesta îi împăca.

Împăratul nostru era deja bătrân când fu binecuvântat să aibă un fecior. Sunt prea puține cuvinte pe lume să exprime bucuria pe care a simțit-o bătrânul rege când a aflat vestea cea mare.

Toți ceilalți împărați i-au trimis daruri. Ei la fel se bucurau că vecinul lor care-i cârmuia la nevoie cu sfaturi și povețe a dobândit, un copil, un moștenitor la tron.

Băiatul crescu.

Îi fu dat să învețe de la dascăli cu renume în regat, dar învâța într-o săptămână cât alții într-un an și înțelegea atât de multe încât învățătorii deveniră învâțăcei în prejma lui. Tatăl său atunci chemă la curte filosofi și mari cărturari. Alături de aceștia studie câte în lună și în soare, câte pe pământ, în ceruri și în adâncuri.

La curtea regelui viteaz se afla și un vânător vestit așa că prințul își însuși acest meșteșug așa popular în acele vremuri.

Bucuria tatălui său creștea pe zi ce trecea, văzând și minunându-se de fiul său, procopsit ca niciun alt fiu de împărat, mai frumos, mai priceput și mai isteț decât toți ceilalți la un loc.

În toate aceste meleaguri știute de noi până acum, veștile despre reușitele tânărului prinț răsunau precum buciumul și alte subiecte păleau și se stingeau rapid pe lângă ele.

Prințul nici nu ajunsese să-și răsucească mustăcioara sură că foile de zestre curgeau de la fel de fel de împărați care voiau să-și dea fetele la măritat cu dansul, dară el nu voia audă de însurătoare așa de tânăr.

Într-una din zile, pe când mergea la vânătoare, văzu o turturică care tot sărea înaintea lui. Îi fu milă să o vâneze, iar el oricum era în căutare de pradă mai mare.

Era un bun vânător prințul nostru și nu-i era teamă de vânături mari, însă în cele din urmă, văzând că îi tot sare în cale consideră că-i un semn, întinse arcul și eliberă săgeata.

Mare-i fu mirarea când văzu că o nimeri doar în aripă, tocmai el, care țintea așa de bine.

Tuturica se făcu pierdută printre copaci și nu o mai văzu. Ce nu avea cum să știe fiul nostru de împărat este că turturica era de fapt Zâna Munților, care se îndrăgostise de frumusețea lui și voia cu tot prețul să-l cunoască. Iar cum zânele nu se pot arăta oamenilor așa ușor, îl întâmpinase ca turturică.

Întâmplarea îl făcu pe prinț să trăsară. Fără să știe motivul, inima i se strânse și simți cum devine nerăbdător.

Se întoarse la palat cu privirea tulburat și contrariat. Evită întrebările iscoditoare ale împăratului, curios să afle de ce fiul său este abătut și îngândurat și se retrase în odaia sa.

* *

În câteva zile de la partida de vânătoare, la palat își făcu apariția o femeie săraca în căutarea unui loc de muncă ca slujitoare. Deoarece la curte se căuta o găinăreasă, fu primită imediat.

I se duse repede vorba că este o îngrijitoare excelentă a găinilor și celorlalte păsări din cotețele împărătești. Împărăteasa era așa de mulțumită, încât povestea mereu împăratului de izbândele găinăresei, atât de tânără, dar atât de pricepută.

Fiul împăratului auzind atâtea vorbe frumoase despre dânsa, vru să o vadă și el așa că într-o zi, când împărăteasa se duse să cerceteze găinile și să vadă cotețele, o însoți și el.

Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, îi aruncă o privire atât de duioasă, mângâietoare, plină de dragoste și de smerenie în același timp. Feciorul de împărat se fâstâci și abia își ținu firea, simțind cum inima părea că-i sparge pieptul. El însuși nu putea realiza ce înseamnă toatea acestea așa că-și coborî privirea, tăcu și se întoarse acasă.

Toată curtea împărătească o lăuda și proslăvea pe această găinăreasă, pentru vrednicia și curățenia ei. Fata se purta frumos cu toate slugile și cu toți cei care-i ieșeau în cale.

* * *

Într-una din regatele vecine se făceau pregătiri de nuntă împărătească. Unul dintre prinți își găsise aleasa și invită la nuntă, evident, și pe împăratul nostru vrednic, alături de soția sa și de fiul lor.

Din alaiul regelui nostru se făcu cum se făcu să ia parte și tânăra găinăreasă. Vătaful, mai mare peste slugile de la curte, se amuză când aceasta îl rugă să o aducă și pe ea și se învoi să-i facă pe plac.

La nuntă veniră invitați din toate colțurile lumii împreună cu alaiuri de zeci de servitori. Fiecare se străduise să aducă daruri care mai de care mai impresionante, așa cum se cade la astfel de întâmplări.

În sinea lui, împăratul era vesel peste măsură văzând că din atăția feciori ale celorlalți împărați, boieri și domni al său se deosebea prin istețime, frumusețe și întelepciune. Toate prințesele ar fi vrut să joace lângă el în horă.

Deodată, neanunțată și intrigantă, își făcu apariția o fată îmbrăcată într-o rochie cum niciuna dintre fetele de împărat nu aveau.

Cosițele ei erau împletite cu meșteșug dumnezeiesc, privirea ei le atrăgea pe toate celelalte, iar mersul ei făcea să pară toți invitații șchiopi și împiedicați.

Cum ajunse lângă prințul nostru, se prinse cu el în joc, joc ce ținu până târziu ăn seară.

Vorbiră, râseră, își povestiră fel de fel de lucruri, simțiră că-și știu cuvintele înainte să le scoată pe gură. Feciorul de împărat se mira pe măsură ce simțea într-însul o schimbare, un foc care-l mistuia și-i tulbura seninătatea, sentimente pe care n-ar fi cutezat să le spună nimănui. Mânat de aceste trăiri, se hotărî ca la hora din urmă pe care o va juca să o întrebe pe această necunoscută misterioară cine este, de unde vine, de este ori ba măritată, iar de nu este s-o ceară el. Când își ridică privirea spre a o complempla pe sursa neliniștii sale ia-o de unde nu-i. Fata dispăruse ca o nălucă.

Feciorul de împărat rămase perplex, zăpăcit complet. Se întoarse acasă cu corpul, dar cu mintea tot la ea rămăsese. Tătâne-su, văzândul tot mai trist și mai îngândurat, se măcina la rândul său, neștiind cum să-l împace și să-l înveselească.

Când lucrurile păreau fără rezolvare, iată că primiră invitație la o altă nuntă. Alt prinț dintr-un regat de vecin își lega soarta de cea aleasă să-i fie soție.

Precum la nunta dinainte, fata necunoscută apăru așa cum dispăruse, întoarse toate privirile și se prinse în horă lângă feciorul nostru. Tânărul, după multe întrebări, află de la dânsa că locuiește în partea regatului tatălui său. Nu-i dădu de bănuit vestea asta și chiar îi făgădui s-o conducă acasă. Ea primi, dar nici nu apucă prințul să se bucure pe deplin de veste că și pierii din fața ochilor lui.

Iar se întoarseră acasă împăratul cu ai lui. Fiul lor se topea din picioare, era palid și părea pierdut. Nimeni nu bănuia ce are. Prin palat se zvonea că se îndrăgostise de o zână și soarta lui e pecetluită acum, însă el nu știa să explice ce i se întâmplă iar gândul nălucii cu care se prinsese în horă îi părea o închipuire acum.

Toți vracii și toți cititorii în stele veniră dar nimeni nu știu să-i ghicească răul de care suferea și sentimentele care-l apăsau.

Nici nu trecură zile câte sunt într-o lună și împăratul fu poftit la o altă nuntă. Sperând să-l înveselească pe fiul său, se învoi și de data asta. Feciorul, revitalizat de gândul că-și va întâlni iar sursa tulburării, se hotărî să ia măsuri de data asta. Porunci slugilor să pregătească câteva cazane cu smoală, să le fiarbă în ziua nunții și când va veni înspre seară să aștearnă smoala pe drumul spre casă.

După ce puse la cale toate astea, merse la nuntă.

Cum începu hora, fata cea frumoasă și necunoscută apăru ca din senin și iară se prinse lângă dânsul.

De data asta era gătită și mai frumos. Avea haine de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Juca feciorul de împărat și se uita la ea ca la cireș copt. Fata-i răspunse cam în doi peri la toate întrebările și de data asta, iar la final îi făgădui și acum că îl va lăsa s-o conducă acasă.

După bunul obicei, când veni și rândul celei din urmă hore, dispăru ca o măiastră de lângă dânsul.

Nu se poate spune cât se mâhni fiul de împărat; căzu la pat și zăcu fără consolare. Dar, iată că slujitorii însărcinați cu smoala îi aduseră o veste bună. Măiastra, dacă se înămoli în smoală, fu nevoită să-și abandonze un condur.

Atunci, feciorul de împărat trimise slujitori credincioși în toate colțurile regatului cu poruncă să pună pe toate femeile să încalțe pantoful măiestrei, iar cea căreia i se potrivește va fi soția lui.

Slujitorii săi cutreierară regatul în lung și-n lat, din înaltul munților până întinderea câmpiilor, dar nu găsiră pe nimeni care să încalte perfect pantoful.

Auzind printul nostru una ca asta se îmbolnăvi și mai rău. Porunci atunci să încerce pantoful și toate femeile de la curtea împărătească, dar nici acest demers n-o dezvălui pe misterioasa fată.

Singura fată din regat rămasă fără să încerce condurul era găinăreasa, de care-și aminti împărăteasa și-i porunci să-l încalțe numaidecât.

Când îl trase pe călcăi, paru ca fiind de acolo. Era turnat pe piciorul ei.

Găinăreasa se tângui și se jură că nu-i al ei, dar feciorul de împărat, care tocmai intra în încăpere, o văzu și strigă:

– Ea este, mamă!

* * * *

Văzând că nu are de ales, mărturisi în cele din urmă că ea este stăpâna condurului.

Apoi îi povesti prințului că ea este zâna măiastră, ca se îndrăgostise de el de când îl văzuse la vânătoare, că el rănise o turturică și că acea turturică era ea. Îi spune că nu i s-a arătat așa cum este pentru că dacă o zână ia de bărbat un om, un muritor, își va pierde toate puterile. Îi mai spuse că, pentru a-l vedea mai des, intrase găinăreasă la curtea împărătească și tot ce făcuse fusese doar din dragoste pentru el.

Ieși la scara castelului, bătu de trei ori din palme și o calească fără să fie trasă de niciun cal veni înaintea lor. Ea își luă dintr-însa zestrea, apoi cu ochii înlăcrimați se întoarse și spuse feciorului de împărat:

– Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea măiastră, numai și tu să mă iubești, precum te iubesc eu.

Dădu drumul trăsurii și rămase lângă fiul împăratului, care îndată se făcu sănătos.

Apoi făcură o nuntă-împărătească unde invitară pe toti domni din vecinătăți și pe toti oamenii regatului. Iar după moartea alor lui, rămaseră ei la cârma împărăției și domnesc și astăzi dacă nu vor fi murit.

Am încălecat p-o şea şi v-am spus povestea aşa.

Articolul Zâna munților apare prima dată în Tolba cu povești.

Ajunsă la porțile castelului, bătrâna se făcu invizibilă străjerilor și ajunse taman în odăile regale unde se odihnea prințul. Îi ceru acestuia de îndată adăpost.

Surprins, prințul cum o văzu o și împinse înapoi și ordonă:

– Cum îndrăznești să te adresezi direct prințului? Pentru a avea adăpost aici, trebuie să muncești!

Atunci bătrâna se învârti de trei ori în sensul acelor de ceasornic și rosti:

– Abracadabra!!! și din bâtrână deveni o prințesă cu păr bălai și ochi de smarald.

Prințul uimit, chemă gărzile palatului:

– Vrăjitorie! Opriți-o pe vrăjitoare!

Însă prea târziu, căci aceasta aruncă asupra lui o vrajă pe măsură…

– Pentru că nu ai milă de oameni și nu ai nici un pic de suflet, te vei transforma într-un cal. Iar vraja o vei rupe doar dacă o fată îți va dărui “ceva” din inimă. Rosti vrăjitoare pe un ton grav.

Au trecut ani și ani și astfel s-a dus vestea prințului transformat într-un cal fermecat. Nefericit și trist de nedreptatea pe care o făcuse, prințul își petrecea zilele alergând prin pădurea regatului.

Și deși era vizitat de multe prințese aproape în fiecare an, nici una nu reușea să dezlege vraja. Oricâte cadouri ar fi primit, erau în zadar căci nu erau dăruite din inimă.

Într-o zi, o păstoriță pe nume Giralda, care în secret era îndrăgostită de prinț, culese o cală pe care o pregătise cu grijă. Pe spatele hârtiei în care era împachetată cu grijă pură, cala strălucitoare, era scris cu roșu: “mărțișor”.

Când s-a înfățișat în fața prințului, el și-a spus în gând:

-De unde cunosc oare acești ochi limpezi și sinceri?

Fata i-a oferit cadoul cu vorbe dulci:

– Acesta este un simbol al iubirii pe care o am față de tine, prințe!

De îndată ce prințul a atins mărțișorul și-a recăpătat înfățișarea.

Și au făcut nuntă mare și cu multă veselie.

Iar prințul a hotărât ca în fiecare an de 1 Martie să-și amintească de această întâmplare. Și a dat poruncă ca băieții din regat să le dăruiască fetelor mărțișoare în semn de recunoștință și iubire.

Repovestită din folclor românesc.

Articolul Legenda Mărțișorului apare prima dată în Tolba cu povești.

– Dragii mei copii, v-ați făcut mari. Mergeți de vă căutați ursitele în lumea largă.

– Așa vom face, răspunseră copiii, după care se gătiră, care mai de care, să plece mai curând.

Fiul cel mare s-a îmbrăcat cu hainele cele mai bune, a luat oastea cu dânsul și bănet de ajuns.

Mergând spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată, singură la părinți. O peți de la tatăl ei și învoiala se făcu.

Asemenea și cel mijlociu, după ce s-a dichisit cum a știut mai bine, a plecat spre apus. Ajuns la curtea unui alt împărat care avea o fată,  iute, iute, se logodi și el.

Pe fiul cel mic, însă, nu-l trăgea inima a pleca în căutare. Dar n-a avut încotro, căci tată-său îl trimitea întruna. Așa că luă și dânsul oricare haine și de cheltuială o lețcaie și plecă și el, știi, cam în dorul lelii.

Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu știa. Mișca și el picioarele a lene și apucă pe o cărare. Merse pe ea, fără să-și dea seama unde se duce.

Când, ce să vezi dumneata? Poteca îl scoase la un heleșteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, așa, de florile mărului, fără să știe unde îi va folosi.

Ajungând pe marginea iazului, se așeză și privind cu nedumerire, bălăcea cu nuiaua prin apă și făcea haz de cum sar stropii de apă. Apoi începu a cugeta.

El vedea că fiecare strop de apă, când pică înapoi la matcă, face un un cerc în jurul lui care se mărește până ce intră iar în sânul matcei de unde a ieșit. Apoi nu se cunoștea nici locul unde a picat stropul, nici întinderea cercului din jurul lui. Totul rămânea ca mai-nainte, adică fața apei lucie ca o oglindă.

El era dus cu gândurile. Se uita și nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă și nu știa ce făcea. Nu mai simțea dacă este, ori nu mai este. Când, iată că o broască țestoasă a ieșit pe luciul apei și se uita galeș la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua și se deschideau talazurile care înconjurau vârful nuielei, acolo, țâșt! și dânsa cu ochii către el.

Se uita la fecior parcă să-l soarbă cu privirea. Dar el nu vedea, nu auzea. Atât era de dus cu mințile.

În cele din urmă, băgă de seamă că o broască țestoasă se ține după vârful nuielei lui. Se uită și el către ea și parcă îi zicea inima ceva, dar nu pricepu nimic.

Când se trezi din cugetările lui, văzu că soarele se duce în asfințit. Se sculă binișor, fără să-i pese de ceva și se duse acasă.

A doua zi făcu la fel, fără să-i plesnească prin cap ceva și fără să-și mai aducă aminte că plecase în pețit.

A treia zi, cum se trezi, plecă iarăși la marginea heleșteului. Pasămite îl trăgea ața la ursita lui.

Și cum sta el acolo cu nuiaua în apă, iar broasca țestoasă îi tot apărea pe dinainte și se uita la dânsul cu dor, își aminti, la urma urmelor, că el era plecat în pețit și că frații lui se întorceau a doua zi cu logodnicele lor.

S-a ridicat să plece pentru a-și căuta norocul dar broasca mai țâșni o dată, iar el își aruncă ochii spre ea, mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaștei și simți un nu știu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Șezu iar. Ar fi voit să plece, dar parcă îl pironise cineva în loc. Mai voi el să facă ceva cumva pentru a se depărta, dar în zadar. Picioarele nu se mai mișcau de parcă ar fi fost butucite.

Se miră de astfel de lâncezeală. Și, căutând din priviri broasca, văzu ochii ei ce păreau a străluci de un foc ce simțea că îl atinge. Atunci își luă inima în dinți și strigă:

– Asta să fie logodnica mea.

– Îți foarte mulțumesc, dragul meu iubit, îi răspunse atunci broasca. Cuvântul tău a sfărâmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. Tu ești ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma până voi avea viață în mine.

Se sperie oarecum, fiul de împărat, când auzi broasca vorbind.

Ar fi rupt-o la fugă, dar graiul ei era dulce și versul cu lipici îl făcu să-i rămână tălpile lipite de locul unde sta.

Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zână gingașă, plăpândă și frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă. Dar se opri și nu făcu nici o mișcare. Nu vru să supere sau să îndărătnicească pe zână a veni după el, căci simți că, de aici înainte, fără dânsa nu va putea trăi.

Se puseră la vorbă și nici ei nu știau ce vorbesc. Aici începeau una, aici lăsau alta, până ce se pomeniră că amurgise. Fiindcă a doua zi veneau frații cu logodnicele lor, spuse zânei că se duce să înștiințeze pe tatăl său că își va aduce și el logodnica.

Broasca intră înapoi în heleșteu iar dânsul plecă la curtea împărătească. Mergea el, dar parcă-l tot opera cineva în cale. I se părea că-l trage cineva, de la spate, de haine. Se tot uita înapoi. Nu vedea nimic, însă tot întorcea capul. Noroc că ajunse acasă, că de ținea drumul mai lung, rămânea cu gâtul strâmb.

Găsi pe toți ai lui adunați la tatăl său și începu să le povestească șiretenia celor întâmplate. Când ajunse să le spună că a zis broaștei: ‘Tu să fii logodnica mea’, toți se umflară de râs și începu a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri și glume nesărate. Vru el să spună cine a fost broasca, dar ceilalți îi luau vorba din gură și continuau cu graiuri păcălitoare.

Dacă văzu, tăcu din gură și înghiți rușinea ce i-au făcut frații de față cu tatăl său. Se gândi el: ‚Acum o mie de vorbe, un ban nu fac. Lasă, își zise el, că cine râde mai la urmă, râde mai cu folos’.

A doua zi fiecare flăcău zbură la logodnica sa. Iar împăratul puse a se-mpodobi palatul și cetatea cât mai frumos, pentru a-și primi nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare, ostașii se gătiră ca de alai, până și copiii se veseleau de veselia împăratului.

Au venit unul după altul feciorii cei mari ai împăratului cu logodnicele lor. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că le erau turnate pe dânsele. Fiecare și-a adus zestre însemnată: robi, cai, căruțe ferecate. Și împăratul le primise cum se cuvine.

Ei, dacă s-au adunat la un loc, au adus iar vorba despre broasca fratelui mai mic, și-au început împreună cu logodnicele lor a grăi despre dânsul cam în dodii.

Pe împărat îl durea inima când fiul era luat în râs, așa că cei doi frați îl vorbeau pe la spate, dând coate și râzând, plănuind să-l facă pe cel mic de râs și ocară când va apărea cu broasca înaintea împăratului.

Mezinul familiei se duse și el să-și aducă logodnica. Broasca cea țestoasă ieși din heleșteu, se dete de trei ori peste cap și se făcu om ca toți oamenii. Au vorbit ce au vorbit, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă. Atunci ea îi răspunse:

– Dragul meu logodnic, trebuie să știi că și eu sunt fată de împărat, și încă fată de împărat mare, avut și puternic. Dar blestematele de farmece ne-au acoperit palatele cu apa aceasta murdară. Împărăția ne-a fost răpită de către dușmani, și eu am ajuns așa cum m-ai văzut.

Vorbele ei mieroase te ungeau la inimă. Zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat, dar ținându-și firea, el îi mai zise:

– Lasă astea acum. Odată ce te-am ales, tu ești a mea, flencănească lumea ce va vrea. Gătește-te, și haidem, că ne așteaptă tatăl, cu frații și cumnatele mele.

– La noi este obiceiul, adăugă zâna, ca înainte de a merge la cununie, să ne îmbăiem.

– Ne vom îmbăia la palatul tatălui meu, răspunse el.

– De ce să facem p-acolo tevatură? Să ne îmbăiem aici.

Și făcând un semn cu mâna, apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta, și în locul lui au apărut niște palate strălucitoare, încât la soare te puteai uita, dar la ele ba. Aurul cu care erau poleiți stâlpii și ornamentele licărea de-ți lua ochii.

Zâna luă de mână pe fiul împăratului și intră în palat. El rămase cu ochii holbați deoarece nu mai văzuse asemenea scumpeturi.

Și fiind gata băile și apa încropită ca laptele când e muls de la oaie, au intrat fiecare în câte o baie și s-au îmbăiat.

Fiul împăratului nu cuteza să calce pardoseala băii și nici țesăturile cele de mare preț ce erau așternute prin palat, de milă să nu le strice frumusețea.

Baia era pardosită cu o marmură lustruită și adusă din meșteșug așa, încât închipuia fel de fel de flori, de păsări și nagode. Apa ciuruia din țevi aurite și stropii erau adunați cu căușe de aur. Ștergarele erau de mătase și țesute cu fir prețios și cu mărgăritare.

După ce au ieșit din baie și s-au îmbrăcat, au trecut prin grădină, unde mirosul florilor îi îmbăta.

Zâna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur, cu patru telegari (cai) de mâncau foc. Căruța era împodobită cu pietre nestemate și ei se urcară. Cum se puse el lângă dânsa, un luceafăr s-a așezat pe fruntea ei, și așa strălucea că orbea pe cei care se uitau spre ei.

Amândoi erau îmbrăcați cu niște haine scumpe și foarte frumoase. Caii porniră. Zburau de parcă n-atingeau pământul. Într-o clipă au ajuns la împărat, tatăl băiatului, care îl aștepta și se necăjea de atâta întârziere.

Când au apărut, toți au înțeles că aceasta era o femeie de pe alte tărâmuri și lăudau pe fiul de îmărat pentru așa o neașteptată alegere. Frații cei mari au amuțit văzând atâta frumusețe și bogăție. Mai mare strălucire și gingășie ca aceasta nu se mai văzuse sub soare și pe la dânșii, până atunci. Au început a se căi de bășcălia ce o făcuseră.

Împăratul nu mai putu de bucurie, când văzu că fiul cel mic îi aduce în casă minunea minunilor. Zâna se purta cu bunăcuviință și vorbea astfel încât robi toate inimile. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dânsa și urechile lor nu ascultau decât vorbele ei cu lipici.

Fiii cei mari ai împăratului și-au sfătuit logodnicele să facă și ele tot ce văd că face zâna la cununie și la masă.

Împăratul își împlini pofta inimii lui. El dorise, vezi, să-și cunune toți copiii într-o zi, și așa și făcu.

Era vesel împăratul pentru aceasta, cât un lucru mare.

După ce se cununară fiii împăratului cu logodnicele alese, se prinseră în horă și jucară, ca la nunta unui împărat. Ceilalți jucau, nu jucau, dar zâna când juca, părea că n-atinge pământul. Lumea privea cu inima plină de mândrie, căci fiul cel mic al împăratului a adus o așa zână pentru domnie. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor.

Veni seara și masa împărătească se întinse pentru toată lumea.

Zâna, din fiecare fel de bucate ce se aduceau la masă, lua câte nițele și băga în sân. Asemenea făcură și cumnatele ei. Mâncară și se veseliră cât le ceru inima.

La finalul mesei, zâna se duse la împăratul socru, îi mulțumi, și, scoase din sân, de unde băgase bucatele, un mănunchi de flori bine-mirositoare și i-l oferi ca semn de iubire.

Deodată se umplu locul de un miros așa de frumos, cum nu mai existase până atunci. În acel timp, toți într-o glăsuire strigară: ‘Să ne trăiască doamna și împărăteasa noastră’, iar ea, fără a se mândri, se trase din fața împăratului cu totul smerită și se așeză lângă soțiorul ei.

În calea ei, au început a curge, printre încrețiturile hainei sale, mărgăritare care umpleau locul. Iar mesenii s-au aplecat să le adune.

Nurorile cele mari s-au dus și ele să mulțumească împăratului. Când voiră însă a scoate și ele din sân ce au pus în timpul mesei, și-au dat seama că hainele lor sunt murdare și terfelite de bucate, încât nu mai seamănă a haine, ci a alte dihănii. Au plecat umilite să se schimbe, fiindcă nu mai era chip a mai sta așa îngălate la nuntă.

Atunci mulțimea, împreună cu împăratul, strigară într-un grai, că acești soți să-i domnească de aici înainte. Împăratul se coborî din scaun, și se urcă fiul cel mic cu soția sa.

Această împărăteasă cu rostul ei blajin, cu purtarea cea cumpătată, era iubită chiar și de cumnatele ei. Iar fiul împăratului, cu agerimea minții lui, cu înțelepciunea cea firească și cu povețele împărătesei, soția lui, domni în pace, în liniște și veselie toată viața lui.

Eram și eu p-acolo. Și fiindcă am dobândit și eu un os de ros, mi-am pus în gând să vă povestesc, boieri d-voastră, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună.

Articolul Broasca țestoasă cea fermecată apare prima dată în Tolba cu povești.