Așa se face că locuitorii acelui ținut începuseră să uite să o sărbătorească pe zeița iubirii, Afrodita. Templele ei, erau acum lipsite de podoabe și flori ce odinioară erau aduse ca ofrandă frumuseții ei. Astfel, Afrodita a devenit geloasă și furioasă pe Psiheea.

Ca să se răzbune, își chemă copilul năzdrăvan, Eros (căruia îi vom spune mai departe Cupidon) și îi porunci să o vrăjească pe Psiheea astfel încât nimeni să nu o mai iubească și apoi să o facă să se îndrăgostească de o ființă decăzută, de un monstru.

Zis si făcut, Cupidon își pregăti săgețile fermecate și porni să îndeplinească dorința mamei sale.

Ajuns la Psiheea, face prima partea a vrăjii, dar căutând o săgeată să o țintească cu fiere și otravă se înțepă la deget. Iar iubirea pentru fată îl cuprinde imediat. Nemaiputând să rupă prima vrajă, alege să nu o mai otrăvească pe Psiheea. Cupidon întorcându-se astfel în Olimp.

Trecu o săptămână, o lună, un an și Psiheea nu a fost luată de soție, pețitorii care mai demult se îngrămădeau la poarta palatului acum o priveau reci.

Îngrijorat, regele se duce să caute sfat la oraculul lui Apollo.

Răspunsul este dureros! Psiheea nu-și va găsi un soț, căci cel ursit va fi un monstru, o ființă fără seamăn care zboară prin văzduhuri.

Regele va trebui să o lase pe Psiheea pe vârful unui munte, ca monstrul să-și poată lua prada. Profund îndurerați, părinții ascultă voia sorții și-și părăsesc fiica pe munte.

Nu peste multă vreme, Psiheea este purtată de Zefir până într-o poiană cu ierburi ca mătasea și flori îmbălsămate, unde dă cu ochii de un palat măreț cu coloane de aur și podeaua înstelată cu mii de nestemate.

Ființe nevăzute o îndrumară la palat, spunându-i ca totul este al ei, doar că nu trebuie să încalce singura regulă: nu trebuie să își vadă soțul.

Monstrul venea noaptea și o îmbrățișa în somn. Iar în zori de zi pleca, Psiheea nevăzându-i niciodată fața.

Într-o zi când Psiheea se plimba prin poeni, aude în vale voci cunoscute. Erau cele două surori ale sale, care o căutau.

Cu voia soțului, Psiheea își întâlnește surorile, care uimite de bogățiile palatului, devin geloase. Astfel o conving să încalce regula.

Ascultând de surori sale, Psiheea aprinde noaptea lămpița cu ulei și privește fața soțului adormit. Era chiar Cupidon. Uimită de frumusețea lui și dorind să îl atingă, Psiheea se zgârie și ea la deget, îndrăgostindu-se la rândul ei. Cupidon se trezește și zboară din palat, acuzându-i nechibzuința, încă nu venise momentul ca ea să îl vadă. Psiheea îi strigă că așteaptă un copil, dar zeul nu o aude…

În Olimp, Afrodita îl pedepsește pe Cupidon pentru că a luat-o de soție pe rivala ei, îi ia tolbele, aripile și făclia.

Disperată, Psiheea continuă să își caute soțul împotriva sorții. A ajuns chiar și până la palatul Afroditei unde îi ceru milă.

Dar zeița invocă Grija și Întristarea ca să o chinuie și mai tare. Apoi o supune la munci care să îi strice frumusețea, dar parcă fata era tot mai frumoasă.

În cele din urmă, Afrodita o trimite în lumea lui Hades, la Persefona, să-i aducă o cutiuță cu un balsam care să o facă pe zeiță cea mai frumoasă.

După atâtea încercări, dragostea pentru Cupidon o ajută pe Psiheea să depășească toate obstacolele. Reușește să ia cutiuța de la Persefona însă pe drumul de întoarcere, o deschide ca să fie ea cea frumoasă iar Cupidon să se îndrăgostească de ea. Din cutiuță iese însă, așa cum uneltise Afrodita, un abur negru care îi aduce Psiheei somnul fără sfârșit. Cupidon vede toată întâmplarea și fuge din palatul unde era închis, cerându-i îndurare lui Zeus.

În ciuda împotrivirii Afroditei, zeul zeilor, prea puternicul Zeus consideră că e momentul lui Cupidon să devină bărbat și o transformă pe Psiheea în zeiță. Menindu-le să rămână veșnic împreună în Olimp.

Legendă repovestită din Legendele Olimpului.

Articolul Legenda lui Cupidon și Psiheea apare prima dată în Tolba cu povești.

Odată, într-o seară târzie, privind spre cerul înstelat, Imacro nu-şi mai putu lua ochii de la steaua cea mare Taina-Can. Steaua clipocea cu o lu­mină aurie atât de dulce şi de tristă, încât fata oftă:

– Tată, ce stea minunată! Cât aş vrea să ajung pînă acolo şi să mă joc cu ea!

Tatăl râse de dorinţa ciudată a fetei şi-i spuse că Taina-Can e foarte sus; nimănui nu-i este dat să ajungă pînă acolo. Totuşi mai adăugă:

– Doar dacă, auzindu-ţi vorbele, strălucitorul Taina-Can ar vrea să vină singur la tine, fetiţa mea!

Şi iată că în toiul nopţii, cînd toţi dormeau, fata simţi că cineva se apropie.

– Cine eşti tu şi ce vrei de la mine? se sperie ea.

– Eu sînt Taina-Can, luceafărul de seară, am auzit cum mă chemi şi am venit. N-ai vrea să te măriţi cu mine?

Imacro aţâţă focul în vatră şi-i trezi pe ai ei. Cînd, ce văzu? Taina-Can arăta ca un uncheaş bătrân, foarte bătrân; faţa era numai zbârcituri, iar părul şi barba albe ca bumbacul.

Privindu-l în lumina flăcării, Imacro zise:

– Nu vreau să-mi fii soţ; eşti bătrîn şi urât, iar eu vreau de bărbat un tânăr, frumos şi puternic. Taina-Can se întristă amar.

Atunci Denake, a cărei inimă era bună şi gingaşă, se înduioşă de bietul bătrân şi se hotărî să-l mîngâie. Şi-i zise tatălui său:

– Tată, eu mă duc după omul acesta!

Se căsătoriră, spre marea bucurie a bunului uncheaş. După nuntă, Taina-Can îi zise soţiei sale Denake:

– Nevastă, trebuie să muncesc, ca să te ţin; voi ara pămîntul şi-l voi face bun de ogor, îl voi semăna cu seminţe, cum niciodată n-a mai văzut tri­bul vostru Caraja.

Şi se duse la fluviul cel mare, Bera-Can, şi rosti cîteva cuvinte, apoi in­tră uşor în apă. Fluviul curgea, iar bătrînul îşi cufunda din cînd în cînd mâinile în valuri şi le scotea cu pumnii plini de seminţe bune, care apoi pluteau, duse de curent.

În felul acesta fluviul îi dărui doi pumni de porumb, mănunchiuri de manioca şi alte multe plante folositoare, pe care tribul Caraja le cultivă şi azi.

Venind acasă de la râu, Taina-Can îi zise dragei lui Denake:

– Mă duc să tai pădurea, să curăţ pămîntul pentru semănături. Tu să nu vii să mă vezi muncind; rămâi acasă şi pregăteşte mâncarea; când mă voi întoarce ostenit, cu mâinile bătătorite, tu să-mi potoleşti foamea şi să-mi aduci odihnă, linişte şi pace.

Taina-Can plecă. Întârzie atît de multă vreme, încât Denake, speriată la gândul că soţul ei să nu fi căzut de oboseală şi temându-se să nu adoarmă tot aşteptându-l, se hotărî să încalce promisiunea și pe ascuns, se duse să-l caute.

– O, dar ce minune, ce bucurie neaşteptată!

În locul uncheaşului firav, ea văzu pe câmpul proaspăt arat, un tânăr frumos, înalt şi puternic. Trupul lui era pictat cu desene şi purta po­doabe minunate.

Denake nu se mai putu stăpâni. Cuprinsă de o bucurie fără asemănare, se repezi la el şi-l îmbrăţişă. Pe urmă îl conduse acasă, fericită că le poate arăta rudelor pe soţul ei, aşa cum era el cu adevărat.

Atunci sora mai mare, Imacro, se umplu de mânie împotriva surorii ei mai mici şi-l dori ea de bărbat pe Taina-Can şi-i zise:

– Tu eşti soţul meu; doar la mine ai venit prima oară, şi nu la Denake.

Dar Taina-Can i-a răspuns:

– Denake a fost bună cu mine, ea s-a înduioşat de un biet bătrân şi m-a luat de soţ atunci cînd tu m-ai vrut. Eu nu te vreau. De­nake e soţia mea cea dragă.

Imacro începu să ţipe de furie şi de răutate, se prăbuşi la pămînt şi dis­păru.

Pe locul unde ea a căzut toţi văzură o pasăre neagră, care de atunci în fiecare noapte scoate un ţipăt atît de ascuţit şi de trist, încît orice călător cînd îi aude glasul tremură de frică.

Şi astfel oamenii din tribul Caraja au învăţat de la luceafărul de seară Taina-Can să crească porumbul, ananasul, manioca şi alte roade şi cereale, pe care mai înainte nu le cunoşteau.

Articolul Taina-Can, luceafărul de seară apare prima dată în Tolba cu povești.

Viața era din ce în ce mai aspră, iar pâinea o câștiga foarte greu. Așa se face că într-o zi mai avea doar o bucată de piele din care urma să croiască o pereche de pantofi.

Zis și făcut, cizmarul croi pantofii de cu seara, urmând să îi coasă a doua zi. Apoi se întinse în pat liniștit, se închină și adormi.

Dis de dimineața, după ce își făcu rugăciunea, se îndreptă către masa de lucru cu gândul să lucreze la perechea de pantofi.

Mare îi fu mirarea când văzu pantofii, gata cusuți și pregătiți de purtare.

Nici nu știa ce să creadă. Îi luă în mână și începu să îi cerceteze mai îndeaproape.

Erau așa de bine făcuți, nici o împunsătură greșită, ce mai, operă de artă și nimic mai mult.

Nu trecu mult timp și intră un cumpărător în atelierul său. O cucoane dichisită, plăti pe loc pantofii ba chiar de două ori mai mult decât făceau.

Cizmarul încântat, se duse repede să cumpere de acei bani, piele pentru alte două perechi de pantofi.

Veni seara, iar cizmarul croi modelul pantofilor cu gândul să-i coasă cât mai frumos ca să îi vândă mai apoi în atelierul său.

Însă ce crezi?

Cum se trezi, văzu pantofii din nou gata de vânzare la fel ca ziua precedentă.

– Și ce lucrătură! se tot minună cizmarul!

Cu așa meșteșug, nu întârziară nici cumpărătorii să apară. În fiecare zi vindea perechile de pantofi și astfel avea bani să cumpere piele pentru celelalte.

Seara, meșterul îi croia iar peste noapte pantofii luau formă ca prin farmec.

În scurt timp, cizmarul avu din nou din ce să trăiască și devenise chiar un om bogat.

Într-o după-amiază, să fi fost chiar în Ajunul Crăciunului, după ce terminase de croit o mulțime de modele, îi zise neveste-si:

– Ce-ar fi să rămânem treji în noaptea această. N-ai vrea să vedem și noi cine sunt binefăcătorii noștri?

Femeia fu de acord și pregăti o lumânare aprinsă pe masă. Apoi se ascunseră amândoi după un dulap și câteva haine din încăperea de lucru.

Cei doi se puseră la pândă.

Când ceasul bătu de miezul nopții, apărură doi omuleți foarte caraghioși, îmbrăcați în haine ponosite, care se așezară la masa cizmarului si începură să coasă bucățile de piele cu degețele lor.

Cizmarului nu îi veni să creadă ceea ce vedea. Spiridușii băteau cuiele și fețuiau așa de iute până terminau treaba, cât ai zice pește.

De îndată ce încheiau treaba, spiridușii se evaporau în văzduh.

Dimineața, soția cizmarului îi zise:

– Spiridușii aceștia, ne-au făcut oameni bogați, e musai să le arătăm recunoștința noastră. M-am și gândit cum să îi răsplătim!

– Te ascult, soție dragă.

– Ai văzut ce hăinuțe, vechi și tocite au? și cum dârdâie de ger sărăcuții? Ei bine, o să le cos pantalonași, cu tunici și cămășuțe și le voi croșeta ciorăpei din lână. Iar tu, scumpul meu soț, le poți face câte o pereche nouă de ghetuțe!

– Ce idee minunată! Așa să facem! răspunse, bărbatul.

– Veni seară iar cei doi soți pregătiră toate hăinuțele alături de perechile de ghetuțe. Le puseră pe masă, în locul unde erau de obicei bucățile de piele croite.

Apoi se ascunseră după dulapul din colțul camerei în așteptarea spiridușilor.

La miezul nopții așa cum le era obiceiul, spiridușii dădura buzna înăuntru, voioși și gata de lucru.

Însă ce să vezi?

Tare s-au mai mirat și s-au înveselit când au găsit cadourile de la cizmar și soția lui.

S-au îmbrăcat și s-au încălțat într-o clipită și apoi au început să cânte în pași de dans:

– Suntem noi acum flăcăi frumoși? Suntem! De ce să mai fim cizmari?

Mai țopăiră o vreme în jurul mesei până ce plecară pe ușă și duși au fost.

Din noaptea aceea, spiridușii nu au mai dat pe la cizmar. Dar nu a fost bai, căci vestea iscusinței cizmarului s-a răspândit repede și a dus-o bine până la adânci bătrâneți.

Adaptare după Piticii (Spiridușii cizmari, Spiridușii)/prima poveste, de Frații Grimm.

Articolul Spiridușii cizmari apare prima dată în Tolba cu povești.

Așa se face că după o zi istovitoare în care nu reușise a vinde nici măcar un ulcior, tatăl se întorcea acasă tare amărât, fără bani pentru lemne de foc sau mâncare. Pe drum găsise câteva vreascuri pentru sobă și patru cartofi aproape înghețați.

Era începutul lui decembrie iar prima ninsoare deja se așternuse. Cerul era senin și înstelat dar ger grozav afară.

Vântul sufla din poartă în poartă și se strecura ușor peste hainele sale groase, ajungându-i până la oase.

Încovoiat de frig, foame și amărăciunea ce o purta în suflet, omul le spuse celor trei fiice ale sale:

– Dragele mele fete, astăzi nu am putut să vă aduc mai nimic de mâncare. Tot ce-am agonisit sunt acești patru cartofi și câteva vreascuri de pus pe foc.

Fetele, harnice și săritoare, luară crenguțele și cartofii ca să pună masa așa cum știau ele mai bine. Odată ce cartofii se făcură la focul sobei și se pregătiră să se aseze cu toții la masă, bătrânul tată continuă:

– Știți ce, cartoful meu aș vrea să îl duci tu, fata mea mai mare, babei din vale. Poate și câteva vreascuri. E viscol tare afară și e bolnavă săraca. Nu are pe nimeni să o ajute și să se gândească la dânsa.

– Așa voi face tata! – răspunse cu blândețe aceasta.

Fata cea mare se duse la ușă și încălță cizmele tatălui. Erau singurele încălțări pentru toată familia și le purtau cu schimbul, atât de amărâți erau.

Puse pe ea și o haină de lână veche și cam găurită. Împachetă cartoful și crenguțele și porni către casa babei.

Astfel se petreceau iernile pentru fete și tatăl lor, pline cu încercări și greutăți în fiecare zi. Însă întotdeauna, în sărăcia lor, se gândeau și la alții mai amărâți.

Fata mergea grăbită la vale, prin viscolul care-i tăia răsuflarea la fiecare pas. Ceva mai in spatele ei, înainta prin același viscol un bătrân călare pe un măgar. Atârnați de șaua măgarului erau doi desagi plini.

Casa bătrânei

Când ajunse la casa bătrânei aceasta o întâmpină cu mare bucurie și-i mulțumii de multe ori. Fata plecă repede înapoi spre casă cu gândul la căldura sobei și la cartoful copt de pe masă. Se descălță într-o suflare și puse cu grijă cizmele la uscat, singurele încălțări ale familiei.

Se așeză la masă și mânca cartoful copt cu mare poftă apoi se culcuși alături de surioarele mai mici sub pătura roasă de vreme și adormi imediat, ostenită fiind de la drumul friguros.

Tatăl le privi îngândurat, oftă și apoi spuse o rugăciune, adormind și el.

În fața casei lor, în plin ger, se afla bâtrânul călare pe măgar.

Acesta își legă măgărușul de poarta casei și scoase din desagă, trei săculeți.

Se apropie de una din ferestrele casei, care se deschise ca prin minune, iar pe acolo lăsă cei trei săculeți să cadă. Fiecare săculeț era plin de galbeni.

Din cel de-al treilea săculeț, se rostogoli un galben tocmai până în cizma pusă la uscat lângă sobă.

Fetele tresăriră în somn dar nu se treziră. Tatăl însă deschise ochii și îl văzu pe bătrân la fereastra. Uimit îi vorbi:

– Eu te cunosc pe dumneata. Știu multe despre dumneata. Ești Sfântul Nicolae! Tu trebuie să fi! Ai fost episcop, binecuvântat de Dumnezeu pentru mărinimie și dărnicie. Îți mulțumesc pentru tot ce ne-ai oferit. Cum pot oare să te răsplătesc? Nu îți pot oferi decât viața mea pentru că eu sunt un om, iar tu un sfânt.

Sfântul Nicolae, atunci îi răspunse:

– Dăruiește și tu la rândul tău și vei fi răsplătit!

Tatăl fetelor rămase înmărmurit, privindu-l pe Sfântul Nicolae cum plecă, liniștit pe măgăruș spre locul în care trăiesc sfinții.

De atunci și până în zilele nostre, în fiecare an Moș Nicolae coboară de acolo de sus pe pământ, între cinci și șase decembrie și aduce daruri. Și copii știu asta și își lustruiesc ghetuțele de cu seară pentru a primi darurile Moșului

Articolul Povestea lui Moș Nicolae apare prima dată în Tolba cu povești.