Articolul Copacul secretelor apare prima dată în Tolba cu povești.

Acesta, pe măsură ce anii treceau se înălța tot mai sus și tot mai sus până când, la un moment dat se opri brusc din crescut… Ajunsese la maturitate!

Peste căteva zile, copacul nostru a simțit pe crengile sale un mic mugurel. A doua zi de dimineață se trezi tot înverzit, iar asta l-a făcut să râdă de bucurie. Cu timpul au început să apară și florile.

Venise primăvara!

Florile, mici și frumoase erau de un roz nemaivăzut iar printre ele trăia o frunză care nu avea nicio floare alături.

– De ce nu am pe nimeni lângă mine? a întrebat frunza, în adierea vântului.

– Nu știu… poate că ești prea tăcută?! Și de aceea nu vine nimeni lângă tine?! i-a răspuns copacul-tată.

– Păi bine atunci… Mă voi duce în alt loc unde sunt alții ca mine.

– Bine atunci, eu îți doresc drum bun și numai bine în viață! La revedere, draga mea!

– La revedere, tăticule!

Articolul Legenda frunzei de măr apare prima dată în Tolba cu povești.

Mami, tati și bunicul îi dădeau toți pupicii micuței Sara. 

Dar Sarei, nu îi plăceau pupicii și protesta:

– Nu vreau pupici, nici măcar unul singur! Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau! 

Dar cei mari uitau și îi dăruiau mereu pupici dulci.

Într-o seară, Sara era atât de supărată pe nesuferiții de pupici încât fugi în camera ei unde se sui în pătuț și începu să-și plângă nefericirea.

– Pupic de bună dimineața, pupic de la revedere, pupic de noapte bună, pupic de ce dulce ești, iar bunicul este cel mai rău pupăcios! Of… – se văicărea fetița. 

Cum se văita ea de zor și cum își auzi numele, zâna Pupic veni să vadă de ce era atât de stăruitor chemată. 

Mare îi fu mirarea când auzi plângerea fetiței! Ea era, de fel, o zână iubită și dorită. 

Dar cum nefericirea Sarei era mare, hotărî să îi îndeplinească fetiței dorința. 

Cu bagheta magică o adormi și, intrând în visul ei, intră cu ea în vorbă:

– De ce ești supărată, Sara? întreabă zâna. 

– Pupici, pupici și iar pupici! Toată ziua numai pupici! se văicărea fetița. Mie nu îmi plac și nu îi vreau de loc. 

– Ești sigură că nu îi vrei? întreabă zâna. 

 – Foarte sigură! spuse hotărâtă Sara.

– Atunci am să te ajut să scapi de ei. Dar să îți aduci aminte că este dorința ta!

Zâna ridică bagheta și începu descântecul vrăjii:

Din dragoste și prietenie,

din iubire și fericire,

veniți pupici, veniți!

Dorința Sarei să-îndepliniți!

Pe cel ce nu vă iubește, 

pe cel ce nu vă dorește, 

pe cel ce nu vă dăruiește, 

Acum, voi să îl părăsiți! 

Un vârtej de pupici se ridică de pe obrajii Sarei, de pe frunte, de pe năsuc și de oriunde fuseseră așezați de cei dragi. Fugiră în bagheta zânei, iar curând, toți pupicii primiți de Sara ajunseră în baghetă.

– Gata – spuse zâna – acum nu mai ai pupici și nici nu vei mai primi!

Fetița zâmbea fericită, scăpase, în sfârșit, de nesuferiții de pupici.

Zână dispăru din visul fetiței, dar rămase alături de ea să vadă ce avea să se întâmple în ziua următoare. 

*

Soarele răsări. Era pe cale să înceapă o nouă zi, iar mămica Sarei veni să o trezească. 

– Bună dimineața, Sara! îi spuse ea. 

Dar nu se apleacă să îi dea pupicul de bună dimineața, nu ii zâmbi și nici nu-i spuse că o iubește, iar apoi plecă la treburile ei. 

Sara era nedumerită. Mami nu o mai iubea? 

– Sigur era o greșeală, își spuse ea. Am să-l întreb pe tati!

Se îmbracă și fugi să îl caute pe tati. Sigur el avea să îi spună ”te iubesc, gălușcă!”. 

Dar tati plecase și pentru prima oară în viața Sarei plecase fără să îi spună la revedere. 

Acum chiar era supărată. Mami și tati au uitat de ea.

Bunicul, el sigur o să o ia în brațe și o să îi spună că o iubește, doar o face în fiecare zi, se gândea micuța Sara, așa că fugi în camera lui și i se urcă direct în brațe.

Dar bunicul nu o întâmpină așa cum o făcea mereu, ba chiar se uită mirat la ea și o întrebă:

– Ce dorești, micuțo? întreabă el. 

Cum ce dorea? se gândea Sara. 

Dezamăgită și îngândurată, fetița plecă în camera ei. Nici nu își mai amintea de dragostea lui pentru ea. 

Și așa trecu întreaga zi. Sara era acum tare supărată, nimeni nu o iubea, nimeni nu o vedea. 

Sigur de vină este Zâna – își spuse ea – luase  și zâmbetele mamei și bucuria lui tati și dragostea bunicului cu vraja ei. 

O să le ceară înapoi, se gândi ea și, pe nesimțite, alunecă în somn. 

Cum zâna Pupic este o zână bună și fusese atentă la toată nefericirea fetiței, îi apăru din nou în vis. 

– Sper că acum ești fericită Sara, spuse zâna. 

– Nu, nu sunt fericită de loc! Ai luat cu tine totul. Mami nu mai zâmbește, tati e trist și bunicul nu mă iubește! se plânse ea. 

– Dar ți-am îndeplinit dorința… spuse zâna. 

– Eu voiam să scap doar de nesuferiții de pupici. Acum nimeni nu mă mai iubește! suspină fetița. 

– Dar tu nu știi oare, Sara, că dragostea, prietenia, pupicii și îmbrățișările sunt buni prieteni?! Dacă îl alungi pe unul, pleacă și ceilalți, căci ei trăiesc numai împreună! răspunse zâna. 

– Adică au uitat că mă iubesc? întreabă fetița. 

Zâna încuviință. 

Fetița se gândi și ridicând ochii spre zână, spuse. 

– Te rog, te rog! Îmi vreau pupicii înapoi!

Eu nu ți-i pot reda. A fost dorința ta, iar vraja numai tu o poți dezlega! Îi răspunse zâna. 

– Dar cum, eu sunt doar o fetiță? spuse Sara. 

– Gândește-te la cuvinte, iar ele te vor îndruma! spuse zâna. 

Soarele răsări și zâna se făcu nevăzută. 

Sara pică pe gânduri, oare ce au însemnat vorbele zânei?! Încercă să-și amintească vraja, ce anume spusese??

Din dragoste și prietenie,

din iubire și fericire,

veniți pupici, veniți!

Dorința Sarei să-îndepliniți

Asta știa acum și ea, pupici erau legați de fericire, dragoste și prietenie. Nu acesta este răspunsul ei. Apoi spusese: 

Pe cel ce nu vă iubește, 

pe cel ce nu vă dorește, 

pe cel ce nu vă dăruiește, 

Acum, voi să îl părăsiți! 

Sara realiză, ea nu îi iubise și nu îi dorise, iar de dăruit… zâmbetul ei deveni deodată luminos. Acum  știa ce trebuie să facă!

* *

Soarele răsări din nou și mămica intră în camera Sarei să o trezească, dar aceasta o aștepta deja pregătită și sari din pat direct în brațele ei dăruindu-i primul ei pupic, cel mai dulce și inimos pe care îl avea.

– Te iubesc, mămico! îi spuse.

O rază de lumină porni din pupicul Sarei și încălzi inima mamei, rupând vraja. 

Mămica clipi des de parcă atunci se trezise dintr-un somn lung și greu, zâmbi și spuse:

– Ce pupic dulce! Și îi dărui și ea un pupic împreună cu o îmbrățișare. 

– Și eu te iubesc, păpușa lui mama. 

Sara era fericită. Acum știa că cel ce oferă pupici dăruiește fericire și dragoste, iar ea își dorea să o împartă și cu tăticul ei.  

– Tati, tati – strigă ea – sărind în brațele lui și dăruindu-i pupicul ei. 

– Ooo, ce pupic grozav, gălușcă! Și îi dărui și el un pupic. Mulțumesc Sara, pentru pupicul ăsta – spuse el. Îl voi păstra în inima mea să-mi lumineze ziua. 

Apoi își luă la revedere de la fetiță. 

Acum, că mami și tati o iubeau din nou, Sara era fericită!

Dar oare să îi dăruiască pupicul și bunicului? se întreba ea. 

El era cel mai mare pupăcios, dar tot el, își aminti fetița, avea buzunarele mereu pline de ceva dulce și știa cele mai frumoase povești.

Până la urmă merită să dăruiești, hotărî Sara. Pupicii sunt raze de soare care aduc cu ei dragoste și fericire. 

Zâmbind, fugi în camera bunicului să rupă și vraja lui. 

Articolul Sara și zâna Pupic apare prima dată în Tolba cu povești.

Zilele de vară, erau cele mai frumoase în curtea bunicii lor.

Într-o după amiază, cei doi râdeau cu poftă și se lăudau cât îi ținea gura.

– Ai văzut ce față a făcut Ionuț când i-am zis că e un “pârț de purcel”? Spuse Mircea.

– A rămas cu gura căscată!

– Dar, când l-am făcut “gălăgie căcăciosă”? Se laudă Andrei.

–  Asta a fost bună, cine îl pune pe prostănacul ăla amărât să se pună cu noi. Se făli  Mircea.

– Îmi venea să îi dau un pumn în nas și un picior în fund, gesticulă Andrei.

– Și mie, a fugit ca un laș și plângea ca o fată, râse încântat Mircea.

Bunica îi asculta de pe prispa casei și îi întrebă:

– Ce se întâmplă acolo?

– Nimic, bunico, răspunse Mircea.

– Nimicul acela, a ridicat vocea și a încleștat pumnii să lovească ?

–  Ne-am certat cu un băiat din sat, îndrăzni Andrei. Lăsând privirea în jos.

– Toți copiii se ceartă, să știi bunico. Se încruntă Mircea la Andrei, că era un pârâcios…

-Ei, chiar așa? spuse bunica.

Cei doi băieții dădură din cap, că da.

-Așa este, bunico, toți copiii o fac, nu e mare bai. Se justifică, Mircea.

-Da, bunico, chiar așa e! Nu se lasă mai prejos, Andrei.

Bunica se uita la ei și nu zise nimic, se întoarse și intră în casă.

Băieții erau uimiți, știau că ceea ce au făcut nu era bine, după tonul vocii bunicii. Dar să nu fie certați, nici măcar așa un pic, nu se mai întâmplase până acum.

După un timp, bunica ieși din casă, iar în mâinile sale, ținea o coală de hârtie nescrisă, albă și netedă.

– Asta, ce o mai fi? se intrebară curioși băieții.

Bunica se așeză pe fotoliul de pe prispă și îi chemă.

– Mircea, Andrei veniți la mine, vă rog!

Curioși din cale afară, să afle misterul foii de hârtie, băieții se apropiară.

-Acum, am să vă rog să spuneți acestei foi, toate cuvintele jignitoare pe care le-ați folosit în cearta voastră.

– E un joc? Întreabă Andrei.

– Și nu o să ne cerți? completa Mircea, prudent.

– Nu, nu am să vă cert. Spuse bunica.

– Prostule, îndrăzni Mircea timid.

Bunica, mototoli atunci, un prim colț al foii.

– Răule, îndrăzni și Andrei.

Bunica mai mototoli un colț.

– Față de broască! Pârț de purcel…continuară cei doi cu insultele.

Cuvintele urâte veneau cu ușurință și amuzament din partea băieților. Iar pe măsură ce ei le rosteau, bunica mototolea de zor hârtia. În final transformându-se într-un cocoloș șomoiogit.

Mircea și Andrei se opriră și ei, căci nu mai știau alte vorbe urâte. Zâmbeau mulțumiți, jocul acesta fusese distractiv.

Dar zâmbetul lor pieri,  când o priviră pe bunica lor.

Cu multă grijă ea desfacea fiecare cută și netezea hârtia cu degetele. O mângâia și îi șoptea:

– Gata, pui mic, nu e nimic, a trecut! Gata, gata, a fost, s-a terminat!

Nedumeriți, băieții o intrebară:

– Ce faci acolo, bunico?

–  Încerc să îndrept, colțurile mototolite, dar oricât  mă străduiesc, nu pot.

Ridică foaia să o vadă și băieții. Era o foaie dreaptă din nou, însă urmele șifonării încă mai aduceau aminte de cele întâmplate.

Mircea și Andrei se uitau la foaie înmărmuriți. Vorbele lor avuseseră un efect vrednic de regret.

Fiecare cuvânt adusese o nouă cută, erau multe încrețituri și urâte! Acum erau rușinați și le părea rău…

– Iartă-ne bunico!

-De ce să vă iert? Doar toată lumea se ceartă, nu? Apoi, nu mie mi-ați adresat acele cuvintele, nu eu am fost rănită de ele. E ușor să spui cuvinte, fără să ții seama de puterea lor. Sunt doar cuvinte nu-i așa? Nu fac vânătăi și nu lasă urme pe care să le vedem. Vă spun doar că ele există și provoacă durere.

– Știți, băieți dragi, spuse bunica, în fiecare dintre noi sălășluiesc două părți, una mai luminoasă și alta mai întunecată.

– Cele două ies la iveală când le chemăm.

– Și cum se întâmplă? O întrebă, Andrei.

-Depinde de alegerea ta, dacă alegi să faci fapte bune și să spui vorbe frumoase, chemi partea mai luminoasă. De o iei pe calea faptelor rele și a vorbelor urâte, iese la suprafața partea mai întunecată. Lasând în urma ta, un suflet mototolit asemeni unei foi de hârtie șifonate. Dragul bunicii, poți alege iar alegerea ta începe cu un gând!

– Bunico, nu vreau să chem partea întunecată, nu vreau să fiu cel rău! Strigă cu disperare, Mircea.

– Nici eu, spuse Andrei.

– Țineți minte un secret de la un înțelep care a trait de mult, pe numele lui Lao Tzu: gândurile trebuie vegheate căci ele devin cuvinte, apoi cuvintele trebuie și ele supravegheate deoarece se transformă în acțiuni. Aveți grijă la fapte voastre pentru că ele devin… obiceiuri. Iar obiceiurile formează caracterul, apoi el construiește ceea ce urmează să deveniți. Îi sfătui bunica.

Însă ce putem face noi acum, i-am vorbit atât de urât lui Ionuț…

– Știți  prajitura de ciocolată pe care am făcut-o pentru voi?

Ce ziceți dacă în loc să o mâncați voi, să mergeți și i-o oferiți lui Ionuț, în semn de împăcare? Continuă bunica.

Băieții exclamară în cor:

– O idee excelentă, buni! Uite așa, au luat prăjitura și au pornit spre casa lui Ionuț.

Odată ajunși la Ionuț, și-au cerut scuze pentru cuvintele răutăcioase și i-au întins oferta de pace. Ionuț privea prajitura de ciocolată cu ochii mari, nu îi venea să creadă că Mircea și Andrei erau capabili de un asemenea gest.

Puțin știau cei doi, că el era atât de amărât încât rareori avea parte de prăjituri.

Ionuț, se precipită pentru o clipă și le spuse:

– Băieți, să nu plecați, vin imediat cu trei farfurii, haideți să mâncăm împreună prăjitura asta delicioasă!

Mircea și Andrei traseră un zâmbet pe toată fața. Apoi își amintiră de vorbele bunicii, faptele lui Andrei vorbeau de la sine… Curând se legă o prietenie pe cinste între ei și uitară de vechile obiceiuri.

Articolul Suflețel mototolit apare prima dată în Tolba cu povești.

Se făcea că acest fierar era tare priceput. Lucra de dimineață până seară la unelte și pluguri, spade și scuturi. Tare iscusit și dedicat mai iar oamenii de pretutindeni veneau la el în atelier cu cereri care mai de care mai îndrăznețe.

Datorită pasiunii și ușurinței cu care lucra fiecare obiect, fierarul nostru reușea forme pe care alții nici nu le visau.

Uneltele făurite de el parcă dădeau forță oricui le folosea, iar strălucirea lor în lumină părea un joc înflăcărat înaintea trecătorilor.

Și uite așa se ducea mai departe vorba despre acest meșter deosebit.

Astfel, cetatea regelui măreț unde se afla atelierul fierarului nostru devenise recunoscută peste mări și țări pentru măiestria, rezistența și frumusețea fără de seamăn.

Dar, pe cât de frumoasă era cetatea în comparație cu altele și pe cât de pline de oameni și de forfota lor erau străzile sale pe timp de zi, pe atât de pustie și dezolantă se înfățișa pe timp de noapte.

De două anotimpuri, se făcea că la puțin timp după lăsarea întunericului se punea un vânticel ușor. Știi tu, cum sunt cele primăvăratice de la marginea mării.

Vânticelul creștea apoi în intensitate până devenea oarecum neplăcut. Odată se punea pe suflat până ce stingea toate lămpile din alei.

Mai marii regatului tare au mai încercat să facă ceva în privința vântului însă în zadar. Până și lumânările din interior cădeau pradă asprului vânt de înserare.

După ce vântul se mai domolea, o ceață plumburie ca o perdea din tafta se lăsa peste cetate.

Prin ceață nu se vedeau om cu om la doi pași distanță. Iar când o atingeai, simțeai că treci mână printr-un lighean cu apă, așa densă era.

Nici nu se lăsa bine ceața că respirația grea a unei dihănii mari se auzea din toate părțile, ca și cum ar fi zburat pe deasupra cetății adulmecând fiecare ungher.

Balaurul, căci despre un balaur era vorba, traversa orașul în lung și-n lat în căutarea celor nu apucaseră să intre în case.

Puțini îl văzuseră pe balaur și mai puțini reușiseră să scape din ghearele sale, lungi cât o poartă de casă și ascuțite precum săbiile.

Balaurul nostru se instalase într-o peșteră din apropierea cetății acum nu demult.

Iar în fiecare seară ieșea din ascunzătoare în căutare de hrană. Hrana lui preferată erau oamenii care uitau să ajungă la casele lor înainte de lăsarea întunericului.

Balaurul stingea cu o primă răsuflare toate lămpile din oraș, iar cu a doua, mai din apropiere, rece precum gheața, așternea ceața de nepătruns. Apoi zbura pe deasupra acoperișurilor caselor, turlelor bisericilor și meterezelor cetății căutându-și prada.

Regele încercase în zadar diferite metode să-l alunge pe balaur de pe teritoriul său. Își trimisese până și întreaga sa oștire să îl înfrângă. Printre cei mai viteji cavaleri și oșteni au dat năvală cu întreaga forță în peștera balaurului.

Se luptaseră șapte zile și șapte nopți pentru ca, în final, balaurul să se aleagă cu o masă copioasă iar numărul oștilor să se înjumătățească.

Încercaseră apoi să aducă vraci și învățați din meleaguri îndepărtate, care mai de care mai pricepuți. Toți fuseseră fie mâncați de lacomul balaur, fie abia scăpaseră din ghearele sale.

Mai încercase regele și să vorbească cu el așa că adunase pe cei mai iscusiți traducători și meșterii de cuvinte. Balaurul râdea de ei și îi înghițea unul câte unul.

Încet, încet, măreața cetate devenise faimoasă pentru balaurul cel crud. Iar negustorii și drumeții o ocoleau din ce în ce mai des. Puțini se mai încumetau să petreacă noaptea pe farfuria balaurului.

Iar fierarul nostru încercase și el pe cât îi stătea în putere, să gonească balaurul. În primul rând, armele oștenilor ieșiseră din forja lui și multe nopți petrecuse la perfecționarea lor.

Dezamăgit fiind își imagina că săbiile rămase din luptă erau pentru balaur doar niște amărâte scobitori.

Apoi, îi veni o idee năstrușnică, să-l înfrunte chiar el pe balaur. Însă la auzul răsuflării pofticioase de seară se răzgândi repejor. Mai potrivit era la forjă decât în luptă directă.

Într-o zi, în timp ce bătea un ornament pentru poarta cetății, privirea îi rătăcii către văpaia din forjă. Întâi crezu că are vedenii, dar focul parcă-i juca într-un fel nenatural.

Tot privind și tot privind, focul deschise doi ochi, se umflă, se contorsionă și se ridică deasupra forjei sub formă de om. Printre flăcările care-i descriau formă de om se deschise o gură.

Fierarul nostru se împletici în timp ce căuta să-și găsească cea mai potrivită poziție pentru a o rupe la fugă din calea focului, dar focul îi vorbi:

– Stai așa, Făurarule! Nu te speria de mine căci eu îți veghez de atâta vreme meșteșugul!

– Focule, omul se sperie de ce nu cunoaște! – îi răspunse fierarul oprindu-se din fugă și trăgându-și sufletul.

– Pe mine mă cunoști cu siguranță, omule! În văpaia mea faci din fier unelte de când ai fost ucenic. Ce te supără de-ți este mâna nesigură și inima strânsă? – continuă focul.

– În cetatea noastră cutreieră un balaur, Focule. Acest balaur ne umbrește zilele și ne amărăște serile, ne răpește semenii și ne îngheață sufletele. – răspunde Fierarul.

– Fă ce-ți spun eu și vei scăpa de balaur, dar trebuie să te încrezi în mine trup și suflet. Te învoiești?

Fierarul încuviință.

– Apucă-te de lucru – îl sfătui Focul – și făurește în văpaia mea o statuie de forma unei fecioare. Trebuie să fie cea mai frumoasa fată pe care ți-o poți închipui. Frumusețea ei trebuie să fie pe placul oamenilor și balaurilor deopotrivă. Apoi, te vei duce la intrarea în peștera balaurului la miezul zilei, vei aprinde un foc cu un tăciune aprins din văpaia forjei, apoi vei striga, de trei ori: ”Balaure, balaure, rămâi la noapte în peșteră, altfel văpaia forjei te va mistui.”

Fierarul se puse pe treabă. Topi cel mai pur metal pe care-l avea în atelier și pe care-l păstra doar pentru cele bune lucrări. Îl bătu și-l modelă cum doar el știa în cea mai frumoasă statuie a unei fete care fusese dat să se admire în lumina soarelui. Pielea ei strălucea orbitor, ochii ei păreau vii și jucăuși, forma ei sugera mișcare lină.

După trei luni cât îi luă să termine statuia. O amplasă în centrul cetății pentru ca toată lumea să o admire.

Apoi se înfățișă la intrarea în peștera balaurului. Făcu focul cu tăciunele aprins din văpaia forjei și strigă către peșteră:

– Balaure, balaure, rămâi la noapte în peșteră, altfel văpaia forjei te va mistui!

Din peșteră nu se auzi niciun răspuns.

La lăsarea serii balaurul ieși din ascunzătoare și fu surprins de focul care încă ardea. Îi suflă, îl acoperi de gheață, dar văpaia rămase aprinsă. Nici nu crescu în intensitate, nici nu se diminuă. Pur și simplu arse în continuare nestingherită de eforturile balaurului.

Supărat, balaurul răcni către cetate stingând, după bunul obicei, toate lămpile. Apoi zbură înfuriat răcnind pe măsură ce se apropia și formând ceața groasa.

Petrecu ore bune fără să găsească niciun trecător.

Trecu de mai multe ori chiar pe lângă statuia metalică a Fierarului, dar n-o băgă de seamă.

În lipsa luminii, statuia abia se vedea.

Știa că focul din fața peșterii sale este Focul Veșnic, care nu poate fi stins de nimeni, om sau balaur și nu poate fi ascuns nici în cel mai adânc întuneric.

Singura cale de a-l înlătura este ca cel care l-a aprins să-l stingă cu sufletul său, pierzându-și astfel viața.

Balaurului îi veni o idee. Luându-se după miros se apropie de casa Fierarului și îi vorbi în grai omenesc:

– Omule care mi-ai adus focul, ia spune-mi, ce-ai zice să-ți împlinesc o dorință. În schimbul ei ar trebui să-mi promiți că vei stinge focul ce mi l-ai adus. Eu sunt un balaur gheață, iar să mă încălzesc la foc nu este tocmai ce-mi doresc.

– Balaurule – răspunse Fierarul din interior – mă bucur că ți-am atras atenția. Cel mai mult și mai mult îmi doresc să fac din fier lemn viu. De multe ori, aș vrea ca o parte din munca mea să poată fi sădită și să crească precum un brad. Fiind fierar de meserie, mă pricep doar la fier.

Balaurul găsi ciudată cererea Fierarului dar consideră că oamenii sunt ființe simple, mereu în căutare să agonisească ce nu posedă așa că încuviință.

Mai ales, se gândi, că trebuie să-i facă pe plac indiferent deoarece trebuia să-l păcălească să-și pună sufletul la bătaie pentru a stinge focul.

– Bine omule – grăi Balaurul – haide mâine seară la intrarea în peștera mea să ne pecetluim înțelegerea. Tu vei pleca cu arta de a face din fier, lemn viu, iar eu îmi voi redobândi liniștea.

A doua zi, Fierarul aduse cu el și pe fecioara din fier. O puse lângă văpaia încă aprinsă și-l strigă pe Balaur.

– Balaure! Am venit, cum am promis. Știu că pentru a stinge focul e nevoie de sufletul celui care l-a aprins. Iat-o pe sora mea, care prin dorința ei arzătoare a aprins flacăra veșnică. Dă-mi puterea să preschimb fierul în lemn viu și focul se va stinge.

Balaurul ieși din peșteră. Era flămând și nerăbdător.

Suflă asupra Fierarului puterea preschimbării fierului în lemn viu. Apoi, se năpusti asupra fecioarei din fier, pe care o crezu vie în lumina caldă a flăcării.

Fierarul cum o văzu înghițită, o preschimbă într-un stejar peste care trecură în câteva clipe sute de ani.

Balaurul fu astfel prins și sigilat în scoarța lui incapabil să mai scape vreodată.

Făurarul nostru se întoarse acasă. Îi mulțumi focului din forjă, chiar dacă acesta rămase de-atunci tăcut.

A doua zi a început să făurească din lemn viu o mulțime de arbori, pomi fructiferi, arbuști și flori pe care îi preschimbă în floră adevărată.

Cetatea din poveste este și acum în picioare, iar toate fructele și florile sale reprezintă rodul muncii Fierarului curajos care a înfruntat Balaurul.

Articolul Fierarul și balaurul apare prima dată în Tolba cu povești.

Mamă-sa l-a dezbrăcat, l-a pus în pat și luă samovarul (vas din metal pentru încălzit ceaiul), ca să-i facă o ceașcă de ceai din soc. Chiar atunci a venit și bătrânul care locuia sus, tocmai sub acoperiș. Nu avea nici nevastă, nici copii, dar îi erau dragi copiii și știa o mulțime de povești și era o plăcere să-l asculți.

– Acuma să bei ceaiul, a spus băiețașului mama, și după aceea poate că ai să auzi o poveste.

Bătrânul ciuli urechile la ce spuse mama și rosti cu glas blajin:

– Da, numai să-mi aduc aminte de vreuna pe care n-am mai spus-o.

– Dar unde s-a udat pe picioare băiatul? a întrebat el.

– Nu știu și nu înțeleg deloc ce poate să fie, a răspuns mama.

– Îmi spui o poveste? a întrebat băiețașul.

– Îți spun, dar mai întâi vreau să știu ceva, poți tu să-mi spui cât e de adânc canalul de pe strada unde-i școala?

– Până la glezne, a răspuns băiatul; dar ca să ajungă până la glezne trebuia să mă duc unde este mai adânc.

– Bun! Acum am aflat unde te-ai udat pe picioare, a zis bătrânul. Desigur că vrei să-ți spun o poveste, dar nu mai știu nici una nouă.

– Fă una acuma, a spus băiețașul. Mama zice că dumneata poți să faci o poveste din orice și știi povești despre toate lucrurile din lume.

– Da, dar poveștile făcute așa nu sunt mare lucru. Poveștile frumoase vin singure și-mi bat în frunte și-mi spun: “Uite că am sosit!”

– Acuma nu bate nici una? a întrebat băiețașul.

Mama a râs, a pus flori de soc în ceainic și a turnat apa clocotită.

– Spune-mi o poveste, insistă copilul.

– Da, numai să fie vreuna! Dar fac mofturi și nu vor să vină decât atunci când au ele poftă! Da’ ia stai puțin! spuse el deodată. Uite una chiar aici! E în ceainic!

Băiețașul s-a uitat la ceainic și deodată capacul a început să se ridice și s-a ridicat tot mai tare și din ceainic au ieșit florile de soc, albe și proaspete, și și-au întins în toate părțile crenguțele. Era acuma o tufă mare de soc, un copăcel întreg și crengile lui se întindeau până deasupra patului și dădeau perdeluțele patului într-o parte.

În mijlocul copăcelului, pe o creangă, ședea o băbuță cu o îmbrăcăminte ciudată, verde ca și frunzele socului și tivită cu flori de soc mari, albe. Nu se putea desluși bine dacă era stofă sau chiar frunze și flori.

– Cum o cheamă? a întrebat băiețașul.

– Romanii și grecii cei vechi, a spus bătrânul, îi ziceau driadă, (nimfă de pădure) dar noi acuma nu mai știm ce înseamnă asta. La țară i se zice mătușica din soc, acesta e un nume mai potrivit pentru ea. Și acum uită-te la copac și ascultă:

– Tot așa era odată un soc înflorit în ograda unei căsuțe sărmane. La umbra lui ședeau într-o zi cu soare doi bătrâni. Era un marinar bătrân, bătrân și cu nevastă sa bătrână, bătrână și ea. Erau străbunici acuma și în curând aveau să serbeze nunta de aur, dar nu-și aduceau bine aminte ziua. Mătușica din soc ședea în copac și era tot așa de bucuroasă ca și ei.

– Eu știu când e nunta voastră de aur, spunea ea, dar cei doi bătrâni n-o auzeau, fiindcă vorbeau de vremea de altădată.

– Îți aduci aminte, zise marinarul cel bătrân, când eram copii și ne jucam pe-aici, tot în ograda asta în care suntem acuma? O dată ne-am apucat să facem o grădină și am înfipt în pământ o mulțime de crenguțe.

– Da, a răspuns bătrâna, îmi aduc aminte foarte bine. Am udat crenguțele și una din ele s-a prins, era o crenguță de soc și a crescut mare și s-a făcut socul sub care stăm noi acuma.

– Da, spuse el; și acolo în colț era o putină cu apă și eu făcusem o corabie din scândurele și îi dădusem drumul pe apă! N-a mai trecut mult și am plecat și eu pe mare cu o corabie adevărată!

– Da, dar mai întâi am fost amândoi la școală, spuse bătrâna. Și ne suiam ținându-ne de mână în turn și ne uitam la corăbiile cele mari.

– Da, și după aceea am plecat și eu și am umblat câțiva ani prin lume.

– Da, și cât n-am mai plâns eu după plecarea ta! Credeam c-ai murit și ai ajuns în fundul mării. De câte ori nu m-am sculat noaptea și nu m-am uitat de unde bate vântul și dacă tu nu vii! Vântul bătea, dar tu nu mai veneai. Și într-o zi, mi-aduc aminte că ploua cu găleata, tocmai venise gunoierul la casa unde slujeam și eu dusesem căldarea cu gunoi și stăteam acuma în poartă.

Deodată a trecut poștașul, s-a oprit și mi-a dat o scrisoare; era de la tine. Mult mai umblase scrisoarea asta până să ajungă la mine! Am desfăcut-o repede și am început s-o citesc. De bucurie și râdeam și plângeam!

Scriai acolo că ești prin țările calde, pe unde crește cafeaua. Ce țări minunate trebuie să fie! Și mai spuneai multe, multe lucruri în scrisoare și eu citeam și stăteam în ploaie cu căldarea de gunoi lângă mine.

Deodată mă ia cineva de mijloc…

– Da, și i-ai dat aceluia o palmă că a văzut stele verzi…

– De unde să știu că tu erai? Veniseși odată cu scrisoarea și erai așa de chipeș și de frumos, așa cum ești și acuma.

Aveai în buzunar o basma galbenă și o pălărie nouă, erai foarte dichisit. Doamne, și ce vreme păcătoasă era și cum mai ploua!

– Și după aceea ne-am luat, spuse el. Ți-aduci aminte? Și pe urmă a venit băiatul cel dintâi și după el Maria și Iacob și Petru și Ion și Cristian!

– Da, și toți au crescut și s-au făcut mari și toți vrednici.

– Și copiii lor au avut și ei copii, spuse bătrânul matelot, și acuma vedem pe copiii copiilor noștri.

– Când ne-am cunoscut noi nu era cam tot pe vremea asta?

– Da, chiar azi e nunta de aur! a spus mătușica din soc și și-a întins capul printre cei doi bătrâni, dar ei au crezut că e o vecină care a venit să-i felicite.

S-au uitat unul la altul și s-au luat de mână, ca pe vremuri. Și după aceea au venit copiii și nepoții, fiindcă ei știau că azi e nunta de aur și îi felicitaseră pe bătrâni dis-de-dimineață, dar bătrânii uitaseră.

Ei își aduceau aminte mai bine de lucruri întâmplate odinioară decât de cele întâmplate acum de curând.

Socul răspândea mireasmă și soarele care tocmai scăpăta spre asfințit îi bătea pe bătrâni drept în față și amândoi erau roșii la obraz.

Nepotul cel mai tânăr a început să joace împrejurul lor și le-a spus că astă-seară are să fie petrecere mare, au să mănânce cartofi prăjiți.

Și mătușica din soc a dat din cap în copac și a strigat și ea cu ceilalți laolaltă: Ura!”

– Dar aceasta n-a fost poveste, a spus băiețașul care ascultase.

– Poate n-o fi fost, a zis bătrânul care povestea; dar să vedem ce spune mătușica din soc.

– Nu, n-a fost poveste, a spus mătușica; acuma vine povestea. Poveștile cele mai minunate ies din viața de toate zilele, uite așa cum a ieșit copăcelul meu din ceainic. Și l-a ridicat pe băiețaș din pat și l-a luat în brațe iar ramurile socului s-au boltit deasupra lor, așa că ei erau acuma ca într-un boschet astfel copacul și-a luat zborul și i-a dus departe.

Mătușica din soc s-a schimbat deodată într-o fetiță drăgălașă, dar hainele erau tot din stofa aceea verde cu flori albe, din care fuseseră și hainele mătușicăi. La piept aveau o floare adevărată de soc și în părul ei galben și cârlionțat o cunună de flori de soc; ochii îi erau albaștri.

O! Era atât de gingașă fetița! S-au sărutat și acuma erau amândoi de-o vârstă și aveau aceleași bucurii.

Au ieșit din boschet ținându-se de mână și au intrat într-o grădină frumoasă. Lângă o pajiște era legat de un țăruș bastonul tatii.

Față de copii, bastonul prindea viață.

Când se așezau călare pe el, măciulia se preschimba într-un cap de cal cu o coamă lungă și neagră. Îi creșteau deodată patru picioare subțiri și vânjoase și bastonul se prefăcea într-un cal voinic și iute.

Au încălecat și au pornit în galop împrejurul pajiștii.

– Ne ducem departe, departe, a spus băiețașul; ne ducem la conacul unde am fost anul trecut.

Și alergau, alergau primprejurul pajiștii și fetița, care după cum știm nu era alta decât mătușica din soc, striga:

– Uite, acuma suntem la țară. Vezi căsuța aceea cu spatele cuptorului, care iese din zid ca un ou mare cât toate zilele? Alături e un soc și uite și cocoșul care umblă prin ogradă și scurmă și când găsește ceva cheamă găinile să le dea și lor! Ia uită-te la el cum se mai fudulește!

Acuma am ajuns la biserică; e așezată pe deal, printre stejari bătrâni și unul e pe jumătate uscat.

– Iată-ne acuma la fierărie. Focul arde și fierarii bat fierul cu ciocanul și scânteile sar în toate părțile.

Și acuma, haide la conac! Și tot ce spunea fetița care ședea călare pe baston la spatele băiețașului se întâmpla chiar așa.

Băiețașul vedea tot ce spunea ea și totuși alergau numai de jur împrejurul pajiștii. Pe urmă s-au jucat și au făcut o grădină în țărână și ea și-a scos din păr câteva flori de soc și le-a sădit în pământ și din flori au crescut tulpinițe, așa cum crescuseră și din crenguțele pe care le sădiseră cei doi bătrâni de care am vorbit adineauri.

S-au luat apoi de mână, așa cum se luaseră și bătrânii când erau copii, dar nu s-au urcat în turn ca să vadă marea.

Fetița l-a luat de mijloc pe băiețaș și amândoi s-au ridicat în văzduh și au zburat peste câmpii și păduri și ape și a fost primăvară, și a fost vară și după aceea toamnă și iarnă și mii și mii de chipuri și locuri s-au oglindit în ochii și în inima băiețașului.

Și fetița îi spunea:

– Ce vezi acuma n-ai să uiți niciodată!

Socul înflorit răspândea mereu mireasma lui dulce. Și băiețașul vedea jos trandafiri și fagi tineri, dar socul mirosea cel mai tare, fiindcă florile lui erau chiar pe pieptul fetiței și el își rezema capul de pieptul ei.

– E frumos pe-aici primăvara! a spus fetița.

Erau acum într-o pădure de fagi. Prin poieni erau dediței și trifoi. O, de-ar fi mereu primăvară în pădurea de fagi plină de miresme!

– E minunat pe aici vara! spuse ea.

Erau acuma pe lângă un castel din vremurile vechi; zidurile roșcate și meterezele se oglindeau într-un lac pe care pluteau lebede. Pe câmp se legănau holdele, flori roșii și galbene creșteau pe marginea apei, pe garduri vii se cățărau iedera și rochița rândunelei.

Seara, luna se ridica, rotundă și mare, și fânul adunat pe câmp mirosea frumos.

– Asta nu se uită niciodată! exclamă fetița.

– E minunat pe-aici toamna! spuse fetița și cerul era încă o dată pe atâta de adânc și de albastru și pădurea se colorase în toate felurile de roșu, de galben și de verde.

Câinii de vânătoare alergau, stoluri de păsări zburau speriate pe deasupra movilelor pe care, printre pietre, se întindeau tufișuri de mure.

Marea era albastră, întunecată și plină de bărci și corăbii cu pânzele întinse, iar în șopron, babe, fete și copii curățau hamei și-l puneau într-un butoi; tinerii cântau și bătrânii spuneau povești cu spiriduși și vrăjitori. Mai bine nu putea fi nicăieri.

– Pe aici e frumos iarna! spuse fetița și iată că toți copacii erau acoperiți cu polei, parcă ar fi fost mărgean alb. Când mergeai, zăpada scârțâia sub talpă, parcă ai fi avut mereu ciuboțele noi și pe cer cădeau stele una după alta. În casă, pomul de Crăciun era aprins, se împărțeau cadouri și toți erau veseli. Prin căsuțe țărănești se auzea cântec de scripca și scripcarii căpătau clătite; până și cel mai sărac copil spunea:

– Ce frumos e iarna!

Da, era frumos, și fetița arăta băiețașului toate frumusețile și socul își răspândea mireasma și flamura colorată cu care marinarul cel bătrân pornise pe mări flutura mereu.

Băiatul a crescut și s-a făcut flăcău și acuma se pregătea să plece în lumea largă, departe, departe, în țările calde, pe unde creștea cafeaua.

Și la plecare fata și-a luat o floare de soc de la piept și i-a dat-o. El a pus floarea cu grijă într-o carte și cât a stat prin străinătăți, ori de câte ori deschidea cartea nimerea mereu tot la locul unde era floarea amintirii. Și cu cât se uita mai mult la ea, cu atâta floarea se înviora mai tare și el parcă simțea mireasma pădurilor din țara lui și din petalele florii se ivea fata cu ochi albaștri și limpezi și îi spunea în șoaptă:

– Aici e frumos primăvara și vara și toamna și iarna!

Și multe chipuri și locuri de acasă îi alunecau prin minte. Așa au trecut mai mulți ani și acuma el era bătrân și ședea cu soția lui, bătrână și ea, lângă un soc înflorit. Se țineau de mână așa cum se ținuseră cândva străbunicul și cu străbunica și ca și ei vorbeau de vremea de altădată și de nunta de aur.

Fata cu ochi albaștri și cu flori de soc în păr ședea sus în copac, dădea din cap către dânșii și spunea:

– Astăzi e nunta de aur. Apoi a luat din cununa ei două flori, le-a sărutat și florile au strălucit întâi ca argintul, pe urmă ca aurul și când le-a pus pe capetele celor doi bătrâni, fiecare floare s-a prefăcut într-o coroană de aur.

Și acuma, amândoi ședeau ca un rege și o regină lângă socul înflorit și el spunea soției lui povestea cu mătușica din soc, așa cum o auzise când era copil, și amândoi au fost de părere că povestea asta cuprinde o mulțime de lucruri care seamănă cu viața lor și tocmai acele lucruri le plăceau mai tare.

– Da, așa este! a spus fata din soc. Unii îmi zic mătușica din soc, alții îmi zic driadă (nimfă de pădure), dar numele meu adevărat este Amintirea. Eu stau în soc și cresc cu el odată și pot să mă duc cu gândul înapoi și pot să povestesc tot felul de lucruri.

– Ia vezi dacă mai ai floarea aceea de demult! îi întrebă Amintirea pe bătrân.

Și bătrânul a deschis cartea și floarea era acolo, între file, proaspătă și frumoasă, parcă atunci ar fi cules-o.

Și Amintirea a dat din cap mulțumită și peste cei doi bătrâni cu coroana de aur pe cap se împrăștia acum lumina roșie a soarelui asfințit.

– Au închis ochii și… și… povestea s-a sfârșit. Încheie bătrânul povestitor.

Băiețașul ședea în pătucul lui și nu știa dacă a visat ori a auzit o poveste.

Ceainicul era pe masă, dar din el nu se mai ridica nici un soc și bătrânul care spusese povestea tocmai se pregătea să plece și peste o clipă a și plecat.

– Ce frumos a fost! a zis băiețașul. Mamă, am fost în țările calde!

– Cred și eu! a spus mama. După ce bei două cești de ceai de soc ajungi repede în țările calde.

Și l-a învelit bine cu plapuma, ca să nu răcească iar.

– Tu ai dormit și noi am stat de vorbă și ne-am tot întrebat dacă este poveste ori întâmplare adevărată.

– Și mătușica din soc unde este? a întrebat băiețașul.

– E în ceainic, a spus mama. S-o lăsăm să stea acolo!

Articolul Fata din soc apare prima dată în Tolba cu povești.

Se spune că împăratul nostru era pe cât de viteaz atât de înțelept, încât toate regatele din împrejurimi îi cereau sfatul la orice judecată ce cu mințile lor singuri n-ar fi deslușit.

Ori de câte ori escaladau conflicte între aceste regate, împărații lor se întruneau în fața viteazului nostru pentru o judecată corectă, iar de fiecare dată acesta îi împăca.

Împăratul nostru era deja bătrân când fu binecuvântat să aibă un fecior. Sunt prea puține cuvinte pe lume să exprime bucuria pe care a simțit-o bătrânul rege când a aflat vestea cea mare.

Toți ceilalți împărați i-au trimis daruri. Ei la fel se bucurau că vecinul lor care-i cârmuia la nevoie cu sfaturi și povețe a dobândit, un copil, un moștenitor la tron.

Băiatul crescu.

Îi fu dat să învețe de la dascăli cu renume în regat, dar învâța într-o săptămână cât alții într-un an și înțelegea atât de multe încât învățătorii deveniră învâțăcei în prejma lui. Tatăl său atunci chemă la curte filosofi și mari cărturari. Alături de aceștia studie câte în lună și în soare, câte pe pământ, în ceruri și în adâncuri.

La curtea regelui viteaz se afla și un vânător vestit așa că prințul își însuși acest meșteșug așa popular în acele vremuri.

Bucuria tatălui său creștea pe zi ce trecea, văzând și minunându-se de fiul său, procopsit ca niciun alt fiu de împărat, mai frumos, mai priceput și mai isteț decât toți ceilalți la un loc.

În toate aceste meleaguri știute de noi până acum, veștile despre reușitele tânărului prinț răsunau precum buciumul și alte subiecte păleau și se stingeau rapid pe lângă ele.

Prințul nici nu ajunsese să-și răsucească mustăcioara sură că foile de zestre curgeau de la fel de fel de împărați care voiau să-și dea fetele la măritat cu dansul, dară el nu voia audă de însurătoare așa de tânăr.

Într-una din zile, pe când mergea la vânătoare, văzu o turturică care tot sărea înaintea lui. Îi fu milă să o vâneze, iar el oricum era în căutare de pradă mai mare.

Era un bun vânător prințul nostru și nu-i era teamă de vânături mari, însă în cele din urmă, văzând că îi tot sare în cale consideră că-i un semn, întinse arcul și eliberă săgeata.

Mare-i fu mirarea când văzu că o nimeri doar în aripă, tocmai el, care țintea așa de bine.

Tuturica se făcu pierdută printre copaci și nu o mai văzu. Ce nu avea cum să știe fiul nostru de împărat este că turturica era de fapt Zâna Munților, care se îndrăgostise de frumusețea lui și voia cu tot prețul să-l cunoască. Iar cum zânele nu se pot arăta oamenilor așa ușor, îl întâmpinase ca turturică.

Întâmplarea îl făcu pe prinț să trăsară. Fără să știe motivul, inima i se strânse și simți cum devine nerăbdător.

Se întoarse la palat cu privirea tulburat și contrariat. Evită întrebările iscoditoare ale împăratului, curios să afle de ce fiul său este abătut și îngândurat și se retrase în odaia sa.

* *

În câteva zile de la partida de vânătoare, la palat își făcu apariția o femeie săraca în căutarea unui loc de muncă ca slujitoare. Deoarece la curte se căuta o găinăreasă, fu primită imediat.

I se duse repede vorba că este o îngrijitoare excelentă a găinilor și celorlalte păsări din cotețele împărătești. Împărăteasa era așa de mulțumită, încât povestea mereu împăratului de izbândele găinăresei, atât de tânără, dar atât de pricepută.

Fiul împăratului auzind atâtea vorbe frumoase despre dânsa, vru să o vadă și el așa că într-o zi, când împărăteasa se duse să cerceteze găinile și să vadă cotețele, o însoți și el.

Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, îi aruncă o privire atât de duioasă, mângâietoare, plină de dragoste și de smerenie în același timp. Feciorul de împărat se fâstâci și abia își ținu firea, simțind cum inima părea că-i sparge pieptul. El însuși nu putea realiza ce înseamnă toatea acestea așa că-și coborî privirea, tăcu și se întoarse acasă.

Toată curtea împărătească o lăuda și proslăvea pe această găinăreasă, pentru vrednicia și curățenia ei. Fata se purta frumos cu toate slugile și cu toți cei care-i ieșeau în cale.

* * *

Într-una din regatele vecine se făceau pregătiri de nuntă împărătească. Unul dintre prinți își găsise aleasa și invită la nuntă, evident, și pe împăratul nostru vrednic, alături de soția sa și de fiul lor.

Din alaiul regelui nostru se făcu cum se făcu să ia parte și tânăra găinăreasă. Vătaful, mai mare peste slugile de la curte, se amuză când aceasta îl rugă să o aducă și pe ea și se învoi să-i facă pe plac.

La nuntă veniră invitați din toate colțurile lumii împreună cu alaiuri de zeci de servitori. Fiecare se străduise să aducă daruri care mai de care mai impresionante, așa cum se cade la astfel de întâmplări.

În sinea lui, împăratul era vesel peste măsură văzând că din atăția feciori ale celorlalți împărați, boieri și domni al său se deosebea prin istețime, frumusețe și întelepciune. Toate prințesele ar fi vrut să joace lângă el în horă.

Deodată, neanunțată și intrigantă, își făcu apariția o fată îmbrăcată într-o rochie cum niciuna dintre fetele de împărat nu aveau.

Cosițele ei erau împletite cu meșteșug dumnezeiesc, privirea ei le atrăgea pe toate celelalte, iar mersul ei făcea să pară toți invitații șchiopi și împiedicați.

Cum ajunse lângă prințul nostru, se prinse cu el în joc, joc ce ținu până târziu ăn seară.

Vorbiră, râseră, își povestiră fel de fel de lucruri, simțiră că-și știu cuvintele înainte să le scoată pe gură. Feciorul de împărat se mira pe măsură ce simțea într-însul o schimbare, un foc care-l mistuia și-i tulbura seninătatea, sentimente pe care n-ar fi cutezat să le spună nimănui. Mânat de aceste trăiri, se hotărî ca la hora din urmă pe care o va juca să o întrebe pe această necunoscută misterioară cine este, de unde vine, de este ori ba măritată, iar de nu este s-o ceară el. Când își ridică privirea spre a o complempla pe sursa neliniștii sale ia-o de unde nu-i. Fata dispăruse ca o nălucă.

Feciorul de împărat rămase perplex, zăpăcit complet. Se întoarse acasă cu corpul, dar cu mintea tot la ea rămăsese. Tătâne-su, văzândul tot mai trist și mai îngândurat, se măcina la rândul său, neștiind cum să-l împace și să-l înveselească.

Când lucrurile păreau fără rezolvare, iată că primiră invitație la o altă nuntă. Alt prinț dintr-un regat de vecin își lega soarta de cea aleasă să-i fie soție.

Precum la nunta dinainte, fata necunoscută apăru așa cum dispăruse, întoarse toate privirile și se prinse în horă lângă feciorul nostru. Tânărul, după multe întrebări, află de la dânsa că locuiește în partea regatului tatălui său. Nu-i dădu de bănuit vestea asta și chiar îi făgădui s-o conducă acasă. Ea primi, dar nici nu apucă prințul să se bucure pe deplin de veste că și pierii din fața ochilor lui.

Iar se întoarseră acasă împăratul cu ai lui. Fiul lor se topea din picioare, era palid și părea pierdut. Nimeni nu bănuia ce are. Prin palat se zvonea că se îndrăgostise de o zână și soarta lui e pecetluită acum, însă el nu știa să explice ce i se întâmplă iar gândul nălucii cu care se prinsese în horă îi părea o închipuire acum.

Toți vracii și toți cititorii în stele veniră dar nimeni nu știu să-i ghicească răul de care suferea și sentimentele care-l apăsau.

Nici nu trecură zile câte sunt într-o lună și împăratul fu poftit la o altă nuntă. Sperând să-l înveselească pe fiul său, se învoi și de data asta. Feciorul, revitalizat de gândul că-și va întâlni iar sursa tulburării, se hotărî să ia măsuri de data asta. Porunci slugilor să pregătească câteva cazane cu smoală, să le fiarbă în ziua nunții și când va veni înspre seară să aștearnă smoala pe drumul spre casă.

După ce puse la cale toate astea, merse la nuntă.

Cum începu hora, fata cea frumoasă și necunoscută apăru ca din senin și iară se prinse lângă dânsul.

De data asta era gătită și mai frumos. Avea haine de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Juca feciorul de împărat și se uita la ea ca la cireș copt. Fata-i răspunse cam în doi peri la toate întrebările și de data asta, iar la final îi făgădui și acum că îl va lăsa s-o conducă acasă.

După bunul obicei, când veni și rândul celei din urmă hore, dispăru ca o măiastră de lângă dânsul.

Nu se poate spune cât se mâhni fiul de împărat; căzu la pat și zăcu fără consolare. Dar, iată că slujitorii însărcinați cu smoala îi aduseră o veste bună. Măiastra, dacă se înămoli în smoală, fu nevoită să-și abandonze un condur.

Atunci, feciorul de împărat trimise slujitori credincioși în toate colțurile regatului cu poruncă să pună pe toate femeile să încalțe pantoful măiestrei, iar cea căreia i se potrivește va fi soția lui.

Slujitorii săi cutreierară regatul în lung și-n lat, din înaltul munților până întinderea câmpiilor, dar nu găsiră pe nimeni care să încalte perfect pantoful.

Auzind printul nostru una ca asta se îmbolnăvi și mai rău. Porunci atunci să încerce pantoful și toate femeile de la curtea împărătească, dar nici acest demers n-o dezvălui pe misterioasa fată.

Singura fată din regat rămasă fără să încerce condurul era găinăreasa, de care-și aminti împărăteasa și-i porunci să-l încalțe numaidecât.

Când îl trase pe călcăi, paru ca fiind de acolo. Era turnat pe piciorul ei.

Găinăreasa se tângui și se jură că nu-i al ei, dar feciorul de împărat, care tocmai intra în încăpere, o văzu și strigă:

– Ea este, mamă!

* * * *

Văzând că nu are de ales, mărturisi în cele din urmă că ea este stăpâna condurului.

Apoi îi povesti prințului că ea este zâna măiastră, ca se îndrăgostise de el de când îl văzuse la vânătoare, că el rănise o turturică și că acea turturică era ea. Îi spune că nu i s-a arătat așa cum este pentru că dacă o zână ia de bărbat un om, un muritor, își va pierde toate puterile. Îi mai spuse că, pentru a-l vedea mai des, intrase găinăreasă la curtea împărătească și tot ce făcuse fusese doar din dragoste pentru el.

Ieși la scara castelului, bătu de trei ori din palme și o calească fără să fie trasă de niciun cal veni înaintea lor. Ea își luă dintr-însa zestrea, apoi cu ochii înlăcrimați se întoarse și spuse feciorului de împărat:

– Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea măiastră, numai și tu să mă iubești, precum te iubesc eu.

Dădu drumul trăsurii și rămase lângă fiul împăratului, care îndată se făcu sănătos.

Apoi făcură o nuntă-împărătească unde invitară pe toti domni din vecinătăți și pe toti oamenii regatului. Iar după moartea alor lui, rămaseră ei la cârma împărăției și domnesc și astăzi dacă nu vor fi murit.

Am încălecat p-o şea şi v-am spus povestea aşa.

Articolul Zâna munților apare prima dată în Tolba cu povești.