A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti, un împărat viteaz, mai viteaz decât toți ceilalți.
Se spune că împăratul nostru era pe cât de viteaz atât de înțelept, încât toate regatele din împrejurimi îi cereau sfatul la orice judecată ce cu mințile lor singuri n-ar fi deslușit.
Ori de câte ori escaladau conflicte între aceste regate, împărații lor se întruneau în fața viteazului nostru pentru o judecată corectă, iar de fiecare dată acesta îi împăca.
Împăratul nostru era deja bătrân când fu binecuvântat să aibă un fecior. Sunt prea puține cuvinte pe lume să exprime bucuria pe care a simțit-o bătrânul rege când a aflat vestea cea mare.
Toți ceilalți împărați i-au trimis daruri. Ei la fel se bucurau că vecinul lor care-i cârmuia la nevoie cu sfaturi și povețe a dobândit, un copil, un moștenitor la tron.
Băiatul crescu.
Îi fu dat să învețe de la dascăli cu renume în regat, dar învâța într-o săptămână cât alții într-un an și înțelegea atât de multe încât învățătorii deveniră învâțăcei în prejma lui. Tatăl său atunci chemă la curte filosofi și mari cărturari. Alături de aceștia studie câte în lună și în soare, câte pe pământ, în ceruri și în adâncuri.
La curtea regelui viteaz se afla și un vânător vestit așa că prințul își însuși acest meșteșug așa popular în acele vremuri.
Bucuria tatălui său creștea pe zi ce trecea, văzând și minunându-se de fiul său, procopsit ca niciun alt fiu de împărat, mai frumos, mai priceput și mai isteț decât toți ceilalți la un loc.
În toate aceste meleaguri știute de noi până acum, veștile despre reușitele tânărului prinț răsunau precum buciumul și alte subiecte păleau și se stingeau rapid pe lângă ele.
Prințul nici nu ajunsese să-și răsucească mustăcioara sură că foile de zestre curgeau de la fel de fel de împărați care voiau să-și dea fetele la măritat cu dansul, dară el nu voia audă de însurătoare așa de tânăr.
Într-una din zile, pe când mergea la vânătoare, văzu o turturică care tot sărea înaintea lui. Îi fu milă să o vâneze, iar el oricum era în căutare de pradă mai mare.
Era un bun vânător prințul nostru și nu-i era teamă de vânături mari, însă în cele din urmă, văzând că îi tot sare în cale consideră că-i un semn, întinse arcul și eliberă săgeata.
Mare-i fu mirarea când văzu că o nimeri doar în aripă, tocmai el, care țintea așa de bine.
Tuturica se făcu pierdută printre copaci și nu o mai văzu. Ce nu avea cum să știe fiul nostru de împărat este că turturica era de fapt Zâna Munților, care se îndrăgostise de frumusețea lui și voia cu tot prețul să-l cunoască. Iar cum zânele nu se pot arăta oamenilor așa ușor, îl întâmpinase ca turturică.
Întâmplarea îl făcu pe prinț să trăsară. Fără să știe motivul, inima i se strânse și simți cum devine nerăbdător.
Se întoarse la palat cu privirea tulburat și contrariat. Evită întrebările iscoditoare ale împăratului, curios să afle de ce fiul său este abătut și îngândurat și se retrase în odaia sa.
* *
În câteva zile de la partida de vânătoare, la palat își făcu apariția o femeie săraca în căutarea unui loc de muncă ca slujitoare. Deoarece la curte se căuta o găinăreasă, fu primită imediat.
I se duse repede vorba că este o îngrijitoare excelentă a găinilor și celorlalte păsări din cotețele împărătești. Împărăteasa era așa de mulțumită, încât povestea mereu împăratului de izbândele găinăresei, atât de tânără, dar atât de pricepută.
Fiul împăratului auzind atâtea vorbe frumoase despre dânsa, vru să o vadă și el așa că într-o zi, când împărăteasa se duse să cerceteze găinile și să vadă cotețele, o însoți și el.
Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, îi aruncă o privire atât de duioasă, mângâietoare, plină de dragoste și de smerenie în același timp. Feciorul de împărat se fâstâci și abia își ținu firea, simțind cum inima părea că-i sparge pieptul. El însuși nu putea realiza ce înseamnă toatea acestea așa că-și coborî privirea, tăcu și se întoarse acasă.
Toată curtea împărătească o lăuda și proslăvea pe această găinăreasă, pentru vrednicia și curățenia ei. Fata se purta frumos cu toate slugile și cu toți cei care-i ieșeau în cale.
* * *
Într-una din regatele vecine se făceau pregătiri de nuntă împărătească. Unul dintre prinți își găsise aleasa și invită la nuntă, evident, și pe împăratul nostru vrednic, alături de soția sa și de fiul lor.
Din alaiul regelui nostru se făcu cum se făcu să ia parte și tânăra găinăreasă. Vătaful, mai mare peste slugile de la curte, se amuză când aceasta îl rugă să o aducă și pe ea și se învoi să-i facă pe plac.
La nuntă veniră invitați din toate colțurile lumii împreună cu alaiuri de zeci de servitori. Fiecare se străduise să aducă daruri care mai de care mai impresionante, așa cum se cade la astfel de întâmplări.
În sinea lui, împăratul era vesel peste măsură văzând că din atăția feciori ale celorlalți împărați, boieri și domni al său se deosebea prin istețime, frumusețe și întelepciune. Toate prințesele ar fi vrut să joace lângă el în horă.
Deodată, neanunțată și intrigantă, își făcu apariția o fată îmbrăcată într-o rochie cum niciuna dintre fetele de împărat nu aveau.
Cosițele ei erau împletite cu meșteșug dumnezeiesc, privirea ei le atrăgea pe toate celelalte, iar mersul ei făcea să pară toți invitații șchiopi și împiedicați.
Cum ajunse lângă prințul nostru, se prinse cu el în joc, joc ce ținu până târziu ăn seară.
Vorbiră, râseră, își povestiră fel de fel de lucruri, simțiră că-și știu cuvintele înainte să le scoată pe gură. Feciorul de împărat se mira pe măsură ce simțea într-însul o schimbare, un foc care-l mistuia și-i tulbura seninătatea, sentimente pe care n-ar fi cutezat să le spună nimănui. Mânat de aceste trăiri, se hotărî ca la hora din urmă pe care o va juca să o întrebe pe această necunoscută misterioară cine este, de unde vine, de este ori ba măritată, iar de nu este s-o ceară el. Când își ridică privirea spre a o complempla pe sursa neliniștii sale ia-o de unde nu-i. Fata dispăruse ca o nălucă.
Feciorul de împărat rămase perplex, zăpăcit complet. Se întoarse acasă cu corpul, dar cu mintea tot la ea rămăsese. Tătâne-su, văzândul tot mai trist și mai îngândurat, se măcina la rândul său, neștiind cum să-l împace și să-l înveselească.
Când lucrurile păreau fără rezolvare, iată că primiră invitație la o altă nuntă. Alt prinț dintr-un regat de vecin își lega soarta de cea aleasă să-i fie soție.
Precum la nunta dinainte, fata necunoscută apăru așa cum dispăruse, întoarse toate privirile și se prinse în horă lângă feciorul nostru. Tânărul, după multe întrebări, află de la dânsa că locuiește în partea regatului tatălui său. Nu-i dădu de bănuit vestea asta și chiar îi făgădui s-o conducă acasă. Ea primi, dar nici nu apucă prințul să se bucure pe deplin de veste că și pierii din fața ochilor lui.
Iar se întoarseră acasă împăratul cu ai lui. Fiul lor se topea din picioare, era palid și părea pierdut. Nimeni nu bănuia ce are. Prin palat se zvonea că se îndrăgostise de o zână și soarta lui e pecetluită acum, însă el nu știa să explice ce i se întâmplă iar gândul nălucii cu care se prinsese în horă îi părea o închipuire acum.
Toți vracii și toți cititorii în stele veniră dar nimeni nu știu să-i ghicească răul de care suferea și sentimentele care-l apăsau.
Nici nu trecură zile câte sunt într-o lună și împăratul fu poftit la o altă nuntă. Sperând să-l înveselească pe fiul său, se învoi și de data asta. Feciorul, revitalizat de gândul că-și va întâlni iar sursa tulburării, se hotărî să ia măsuri de data asta. Porunci slugilor să pregătească câteva cazane cu smoală, să le fiarbă în ziua nunții și când va veni înspre seară să aștearnă smoala pe drumul spre casă.
După ce puse la cale toate astea, merse la nuntă.
Cum începu hora, fata cea frumoasă și necunoscută apăru ca din senin și iară se prinse lângă dânsul.
De data asta era gătită și mai frumos. Avea haine de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Juca feciorul de împărat și se uita la ea ca la cireș copt. Fata-i răspunse cam în doi peri la toate întrebările și de data asta, iar la final îi făgădui și acum că îl va lăsa s-o conducă acasă.
După bunul obicei, când veni și rândul celei din urmă hore, dispăru ca o măiastră de lângă dânsul.
Nu se poate spune cât se mâhni fiul de împărat; căzu la pat și zăcu fără consolare. Dar, iată că slujitorii însărcinați cu smoala îi aduseră o veste bună. Măiastra, dacă se înămoli în smoală, fu nevoită să-și abandonze un condur.
Atunci, feciorul de împărat trimise slujitori credincioși în toate colțurile regatului cu poruncă să pună pe toate femeile să încalțe pantoful măiestrei, iar cea căreia i se potrivește va fi soția lui.
Slujitorii săi cutreierară regatul în lung și-n lat, din înaltul munților până întinderea câmpiilor, dar nu găsiră pe nimeni care să încalte perfect pantoful.
Auzind printul nostru una ca asta se îmbolnăvi și mai rău. Porunci atunci să încerce pantoful și toate femeile de la curtea împărătească, dar nici acest demers n-o dezvălui pe misterioasa fată.
Singura fată din regat rămasă fără să încerce condurul era găinăreasa, de care-și aminti împărăteasa și-i porunci să-l încalțe numaidecât.
Când îl trase pe călcăi, paru ca fiind de acolo. Era turnat pe piciorul ei.
Găinăreasa se tângui și se jură că nu-i al ei, dar feciorul de împărat, care tocmai intra în încăpere, o văzu și strigă:
– Ea este, mamă!
* * * *
Văzând că nu are de ales, mărturisi în cele din urmă că ea este stăpâna condurului.
Apoi îi povesti prințului că ea este zâna măiastră, ca se îndrăgostise de el de când îl văzuse la vânătoare, că el rănise o turturică și că acea turturică era ea. Îi spune că nu i s-a arătat așa cum este pentru că dacă o zână ia de bărbat un om, un muritor, își va pierde toate puterile. Îi mai spuse că, pentru a-l vedea mai des, intrase găinăreasă la curtea împărătească și tot ce făcuse fusese doar din dragoste pentru el.
Ieși la scara castelului, bătu de trei ori din palme și o calească fără să fie trasă de niciun cal veni înaintea lor. Ea își luă dintr-însa zestrea, apoi cu ochii înlăcrimați se întoarse și spuse feciorului de împărat:
– Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea măiastră, numai și tu să mă iubești, precum te iubesc eu.
Dădu drumul trăsurii și rămase lângă fiul împăratului, care îndată se făcu sănătos.
Apoi făcură o nuntă-împărătească unde invitară pe toti domni din vecinătăți și pe toti oamenii regatului. Iar după moartea alor lui, rămaseră ei la cârma împărăției și domnesc și astăzi dacă nu vor fi murit.
Am încălecat p-o şea şi v-am spus povestea aşa.
