A fost odată ca niciodată un împărat. El avea trei feciori. Când le-a venit vremea de însurătoare, împăratul le-a zis:
– Dragii mei copii, v-ați făcut mari. Mergeți de vă căutați ursitele în lumea largă.
– Așa vom face, răspunseră copiii, după care se gătiră, care mai de care, să plece mai curând.
Fiul cel mare s-a îmbrăcat cu hainele cele mai bune, a luat oastea cu dânsul și bănet de ajuns.
Mergând spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată, singură la părinți. O peți de la tatăl ei și învoiala se făcu.
Asemenea și cel mijlociu, după ce s-a dichisit cum a știut mai bine, a plecat spre apus. Ajuns la curtea unui alt împărat care avea o fată, iute, iute, se logodi și el.
Pe fiul cel mic, însă, nu-l trăgea inima a pleca în căutare. Dar n-a avut încotro, căci tată-său îl trimitea întruna. Așa că luă și dânsul oricare haine și de cheltuială o lețcaie și plecă și el, știi, cam în dorul lelii.
Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu știa. Mișca și el picioarele a lene și apucă pe o cărare. Merse pe ea, fără să-și dea seama unde se duce.
Când, ce să vezi dumneata? Poteca îl scoase la un heleșteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, așa, de florile mărului, fără să știe unde îi va folosi.
Ajungând pe marginea iazului, se așeză și privind cu nedumerire, bălăcea cu nuiaua prin apă și făcea haz de cum sar stropii de apă. Apoi începu a cugeta.
El vedea că fiecare strop de apă, când pică înapoi la matcă, face un un cerc în jurul lui care se mărește până ce intră iar în sânul matcei de unde a ieșit. Apoi nu se cunoștea nici locul unde a picat stropul, nici întinderea cercului din jurul lui. Totul rămânea ca mai-nainte, adică fața apei lucie ca o oglindă.
El era dus cu gândurile. Se uita și nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă și nu știa ce făcea. Nu mai simțea dacă este, ori nu mai este. Când, iată că o broască țestoasă a ieșit pe luciul apei și se uita galeș la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua și se deschideau talazurile care înconjurau vârful nuielei, acolo, țâșt! și dânsa cu ochii către el.
Se uita la fecior parcă să-l soarbă cu privirea. Dar el nu vedea, nu auzea. Atât era de dus cu mințile.
În cele din urmă, băgă de seamă că o broască țestoasă se ține după vârful nuielei lui. Se uită și el către ea și parcă îi zicea inima ceva, dar nu pricepu nimic.
Când se trezi din cugetările lui, văzu că soarele se duce în asfințit. Se sculă binișor, fără să-i pese de ceva și se duse acasă.
A doua zi făcu la fel, fără să-i plesnească prin cap ceva și fără să-și mai aducă aminte că plecase în pețit.
A treia zi, cum se trezi, plecă iarăși la marginea heleșteului. Pasămite îl trăgea ața la ursita lui.
Și cum sta el acolo cu nuiaua în apă, iar broasca țestoasă îi tot apărea pe dinainte și se uita la dânsul cu dor, își aminti, la urma urmelor, că el era plecat în pețit și că frații lui se întorceau a doua zi cu logodnicele lor.
S-a ridicat să plece pentru a-și căuta norocul dar broasca mai țâșni o dată, iar el își aruncă ochii spre ea, mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaștei și simți un nu știu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Șezu iar. Ar fi voit să plece, dar parcă îl pironise cineva în loc. Mai voi el să facă ceva cumva pentru a se depărta, dar în zadar. Picioarele nu se mai mișcau de parcă ar fi fost butucite.
Se miră de astfel de lâncezeală. Și, căutând din priviri broasca, văzu ochii ei ce păreau a străluci de un foc ce simțea că îl atinge. Atunci își luă inima în dinți și strigă:
– Asta să fie logodnica mea.
– Îți foarte mulțumesc, dragul meu iubit, îi răspunse atunci broasca. Cuvântul tău a sfărâmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. Tu ești ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma până voi avea viață în mine.
Se sperie oarecum, fiul de împărat, când auzi broasca vorbind.
Ar fi rupt-o la fugă, dar graiul ei era dulce și versul cu lipici îl făcu să-i rămână tălpile lipite de locul unde sta.
Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zână gingașă, plăpândă și frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă. Dar se opri și nu făcu nici o mișcare. Nu vru să supere sau să îndărătnicească pe zână a veni după el, căci simți că, de aici înainte, fără dânsa nu va putea trăi.
Se puseră la vorbă și nici ei nu știau ce vorbesc. Aici începeau una, aici lăsau alta, până ce se pomeniră că amurgise. Fiindcă a doua zi veneau frații cu logodnicele lor, spuse zânei că se duce să înștiințeze pe tatăl său că își va aduce și el logodnica.
Broasca intră înapoi în heleșteu iar dânsul plecă la curtea împărătească. Mergea el, dar parcă-l tot opera cineva în cale. I se părea că-l trage cineva, de la spate, de haine. Se tot uita înapoi. Nu vedea nimic, însă tot întorcea capul. Noroc că ajunse acasă, că de ținea drumul mai lung, rămânea cu gâtul strâmb.
Găsi pe toți ai lui adunați la tatăl său și începu să le povestească șiretenia celor întâmplate. Când ajunse să le spună că a zis broaștei: ‘Tu să fii logodnica mea’, toți se umflară de râs și începu a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri și glume nesărate. Vru el să spună cine a fost broasca, dar ceilalți îi luau vorba din gură și continuau cu graiuri păcălitoare.
Dacă văzu, tăcu din gură și înghiți rușinea ce i-au făcut frații de față cu tatăl său. Se gândi el: ‚Acum o mie de vorbe, un ban nu fac. Lasă, își zise el, că cine râde mai la urmă, râde mai cu folos’.
A doua zi fiecare flăcău zbură la logodnica sa. Iar împăratul puse a se-mpodobi palatul și cetatea cât mai frumos, pentru a-și primi nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare, ostașii se gătiră ca de alai, până și copiii se veseleau de veselia împăratului.
Au venit unul după altul feciorii cei mari ai împăratului cu logodnicele lor. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că le erau turnate pe dânsele. Fiecare și-a adus zestre însemnată: robi, cai, căruțe ferecate. Și împăratul le primise cum se cuvine.
Ei, dacă s-au adunat la un loc, au adus iar vorba despre broasca fratelui mai mic, și-au început împreună cu logodnicele lor a grăi despre dânsul cam în dodii.
Pe împărat îl durea inima când fiul era luat în râs, așa că cei doi frați îl vorbeau pe la spate, dând coate și râzând, plănuind să-l facă pe cel mic de râs și ocară când va apărea cu broasca înaintea împăratului.
Mezinul familiei se duse și el să-și aducă logodnica. Broasca cea țestoasă ieși din heleșteu, se dete de trei ori peste cap și se făcu om ca toți oamenii. Au vorbit ce au vorbit, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă. Atunci ea îi răspunse:
– Dragul meu logodnic, trebuie să știi că și eu sunt fată de împărat, și încă fată de împărat mare, avut și puternic. Dar blestematele de farmece ne-au acoperit palatele cu apa aceasta murdară. Împărăția ne-a fost răpită de către dușmani, și eu am ajuns așa cum m-ai văzut.
Vorbele ei mieroase te ungeau la inimă. Zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat, dar ținându-și firea, el îi mai zise:
– Lasă astea acum. Odată ce te-am ales, tu ești a mea, flencănească lumea ce va vrea. Gătește-te, și haidem, că ne așteaptă tatăl, cu frații și cumnatele mele.
– La noi este obiceiul, adăugă zâna, ca înainte de a merge la cununie, să ne îmbăiem.
– Ne vom îmbăia la palatul tatălui meu, răspunse el.
– De ce să facem p-acolo tevatură? Să ne îmbăiem aici.
Și făcând un semn cu mâna, apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta, și în locul lui au apărut niște palate strălucitoare, încât la soare te puteai uita, dar la ele ba. Aurul cu care erau poleiți stâlpii și ornamentele licărea de-ți lua ochii.
Zâna luă de mână pe fiul împăratului și intră în palat. El rămase cu ochii holbați deoarece nu mai văzuse asemenea scumpeturi.
Și fiind gata băile și apa încropită ca laptele când e muls de la oaie, au intrat fiecare în câte o baie și s-au îmbăiat.
Fiul împăratului nu cuteza să calce pardoseala băii și nici țesăturile cele de mare preț ce erau așternute prin palat, de milă să nu le strice frumusețea.
Baia era pardosită cu o marmură lustruită și adusă din meșteșug așa, încât închipuia fel de fel de flori, de păsări și nagode. Apa ciuruia din țevi aurite și stropii erau adunați cu căușe de aur. Ștergarele erau de mătase și țesute cu fir prețios și cu mărgăritare.
După ce au ieșit din baie și s-au îmbrăcat, au trecut prin grădină, unde mirosul florilor îi îmbăta.
Zâna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur, cu patru telegari (cai) de mâncau foc. Căruța era împodobită cu pietre nestemate și ei se urcară. Cum se puse el lângă dânsa, un luceafăr s-a așezat pe fruntea ei, și așa strălucea că orbea pe cei care se uitau spre ei.
Amândoi erau îmbrăcați cu niște haine scumpe și foarte frumoase. Caii porniră. Zburau de parcă n-atingeau pământul. Într-o clipă au ajuns la împărat, tatăl băiatului, care îl aștepta și se necăjea de atâta întârziere.
Când au apărut, toți au înțeles că aceasta era o femeie de pe alte tărâmuri și lăudau pe fiul de îmărat pentru așa o neașteptată alegere. Frații cei mari au amuțit văzând atâta frumusețe și bogăție. Mai mare strălucire și gingășie ca aceasta nu se mai văzuse sub soare și pe la dânșii, până atunci. Au început a se căi de bășcălia ce o făcuseră.
Împăratul nu mai putu de bucurie, când văzu că fiul cel mic îi aduce în casă minunea minunilor. Zâna se purta cu bunăcuviință și vorbea astfel încât robi toate inimile. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dânsa și urechile lor nu ascultau decât vorbele ei cu lipici.
Fiii cei mari ai împăratului și-au sfătuit logodnicele să facă și ele tot ce văd că face zâna la cununie și la masă.
Împăratul își împlini pofta inimii lui. El dorise, vezi, să-și cunune toți copiii într-o zi, și așa și făcu.
Era vesel împăratul pentru aceasta, cât un lucru mare.
După ce se cununară fiii împăratului cu logodnicele alese, se prinseră în horă și jucară, ca la nunta unui împărat. Ceilalți jucau, nu jucau, dar zâna când juca, părea că n-atinge pământul. Lumea privea cu inima plină de mândrie, căci fiul cel mic al împăratului a adus o așa zână pentru domnie. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor.
Veni seara și masa împărătească se întinse pentru toată lumea.
Zâna, din fiecare fel de bucate ce se aduceau la masă, lua câte nițele și băga în sân. Asemenea făcură și cumnatele ei. Mâncară și se veseliră cât le ceru inima.
La finalul mesei, zâna se duse la împăratul socru, îi mulțumi, și, scoase din sân, de unde băgase bucatele, un mănunchi de flori bine-mirositoare și i-l oferi ca semn de iubire.
Deodată se umplu locul de un miros așa de frumos, cum nu mai existase până atunci. În acel timp, toți într-o glăsuire strigară: ‘Să ne trăiască doamna și împărăteasa noastră’, iar ea, fără a se mândri, se trase din fața împăratului cu totul smerită și se așeză lângă soțiorul ei.
În calea ei, au început a curge, printre încrețiturile hainei sale, mărgăritare care umpleau locul. Iar mesenii s-au aplecat să le adune.
Nurorile cele mari s-au dus și ele să mulțumească împăratului. Când voiră însă a scoate și ele din sân ce au pus în timpul mesei, și-au dat seama că hainele lor sunt murdare și terfelite de bucate, încât nu mai seamănă a haine, ci a alte dihănii. Au plecat umilite să se schimbe, fiindcă nu mai era chip a mai sta așa îngălate la nuntă.
Atunci mulțimea, împreună cu împăratul, strigară într-un grai, că acești soți să-i domnească de aici înainte. Împăratul se coborî din scaun, și se urcă fiul cel mic cu soția sa.
Această împărăteasă cu rostul ei blajin, cu purtarea cea cumpătată, era iubită chiar și de cumnatele ei. Iar fiul împăratului, cu agerimea minții lui, cu înțelepciunea cea firească și cu povețele împărătesei, soția lui, domni în pace, în liniște și veselie toată viața lui.
Eram și eu p-acolo. Și fiindcă am dobândit și eu un os de ros, mi-am pus în gând să vă povestesc, boieri d-voastră, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună.
