A fost odată, tare de mult, un tată ce avea trei fiice pe care le creștea doar el, căci mama lor se prăpădise când acestea erau mici. Tatăl era meșter olar și încă unul destul de priceput, însă greu se descurca să le crească singur pe copile.
Așa se face că după o zi istovitoare în care nu reușise a vinde nici măcar un ulcior, tatăl se întorcea acasă tare amărât, fără bani pentru lemne de foc sau mâncare. Pe drum găsise câteva vreascuri pentru sobă și patru cartofi aproape înghețați.
Era începutul lui decembrie iar prima ninsoare deja se așternuse. Cerul era senin și înstelat dar ger grozav afară.
Vântul sufla din poartă în poartă și se strecura ușor peste hainele sale groase, ajungându-i până la oase.
Încovoiat de frig, foame și amărăciunea ce o purta în suflet, omul le spuse celor trei fiice ale sale:
– Dragele mele fete, astăzi nu am putut să vă aduc mai nimic de mâncare. Tot ce-am agonisit sunt acești patru cartofi și câteva vreascuri de pus pe foc.
Fetele, harnice și săritoare, luară crenguțele și cartofii ca să pună masa așa cum știau ele mai bine. Odată ce cartofii se făcură la focul sobei și se pregătiră să se aseze cu toții la masă, bătrânul tată continuă:
– Știți ce, cartoful meu aș vrea să îl duci tu, fata mea mai mare, babei din vale. Poate și câteva vreascuri. E viscol tare afară și e bolnavă săraca. Nu are pe nimeni să o ajute și să se gândească la dânsa.
– Așa voi face tata! – răspunse cu blândețe aceasta.
Fata cea mare se duse la ușă și încălță cizmele tatălui. Erau singurele încălțări pentru toată familia și le purtau cu schimbul, atât de amărâți erau.
Puse pe ea și o haină de lână veche și cam găurită. Împachetă cartoful și crenguțele și porni către casa babei.
Astfel se petreceau iernile pentru fete și tatăl lor, pline cu încercări și greutăți în fiecare zi. Însă întotdeauna, în sărăcia lor, se gândeau și la alții mai amărâți.
Fata mergea grăbită la vale, prin viscolul care-i tăia răsuflarea la fiecare pas. Ceva mai in spatele ei, înainta prin același viscol un bătrân călare pe un măgar. Atârnați de șaua măgarului erau doi desagi plini.
Casa bătrânei
Când ajunse la casa bătrânei aceasta o întâmpină cu mare bucurie și-i mulțumii de multe ori. Fata plecă repede înapoi spre casă cu gândul la căldura sobei și la cartoful copt de pe masă. Se descălță într-o suflare și puse cu grijă cizmele la uscat, singurele încălțări ale familiei.
Se așeză la masă și mânca cartoful copt cu mare poftă apoi se culcuși alături de surioarele mai mici sub pătura roasă de vreme și adormi imediat, ostenită fiind de la drumul friguros.
Tatăl le privi îngândurat, oftă și apoi spuse o rugăciune, adormind și el.
În fața casei lor, în plin ger, se afla bâtrânul călare pe măgar.
Acesta își legă măgărușul de poarta casei și scoase din desagă, trei săculeți.
Se apropie de una din ferestrele casei, care se deschise ca prin minune, iar pe acolo lăsă cei trei săculeți să cadă. Fiecare săculeț era plin de galbeni.
Din cel de-al treilea săculeț, se rostogoli un galben tocmai până în cizma pusă la uscat lângă sobă.
Fetele tresăriră în somn dar nu se treziră. Tatăl însă deschise ochii și îl văzu pe bătrân la fereastra. Uimit îi vorbi:
– Eu te cunosc pe dumneata. Știu multe despre dumneata. Ești Sfântul Nicolae! Tu trebuie să fi! Ai fost episcop, binecuvântat de Dumnezeu pentru mărinimie și dărnicie. Îți mulțumesc pentru tot ce ne-ai oferit. Cum pot oare să te răsplătesc? Nu îți pot oferi decât viața mea pentru că eu sunt un om, iar tu un sfânt.
Sfântul Nicolae, atunci îi răspunse:
– Dăruiește și tu la rândul tău și vei fi răsplătit!
Tatăl fetelor rămase înmărmurit, privindu-l pe Sfântul Nicolae cum plecă, liniștit pe măgăruș spre locul în care trăiesc sfinții.
De atunci și până în zilele nostre, în fiecare an Moș Nicolae coboară de acolo de sus pe pământ, între cinci și șase decembrie și aduce daruri. Și copii știu asta și își lustruiesc ghetuțele de cu seară pentru a primi darurile Moșului
