A fost odată un cizmar iscusit care își ducea zilele lucrând în atelierul său cu multă dăruire. Anii trecură iar meșterul îmbătrânise alături de soața lui.
Viața era din ce în ce mai aspră, iar pâinea o câștiga foarte greu. Așa se face că într-o zi mai avea doar o bucată de piele din care urma să croiască o pereche de pantofi.
Zis și făcut, cizmarul croi pantofii de cu seara, urmând să îi coasă a doua zi. Apoi se întinse în pat liniștit, se închină și adormi.
Dis de dimineața, după ce își făcu rugăciunea, se îndreptă către masa de lucru cu gândul să lucreze la perechea de pantofi.
Mare îi fu mirarea când văzu pantofii, gata cusuți și pregătiți de purtare.
Nici nu știa ce să creadă. Îi luă în mână și începu să îi cerceteze mai îndeaproape.
Erau așa de bine făcuți, nici o împunsătură greșită, ce mai, operă de artă și nimic mai mult.
Nu trecu mult timp și intră un cumpărător în atelierul său. O cucoane dichisită, plăti pe loc pantofii ba chiar de două ori mai mult decât făceau.
Cizmarul încântat, se duse repede să cumpere de acei bani, piele pentru alte două perechi de pantofi.
Veni seara, iar cizmarul croi modelul pantofilor cu gândul să-i coasă cât mai frumos ca să îi vândă mai apoi în atelierul său.
Însă ce crezi?
Cum se trezi, văzu pantofii din nou gata de vânzare la fel ca ziua precedentă.
– Și ce lucrătură! se tot minună cizmarul!
Cu așa meșteșug, nu întârziară nici cumpărătorii să apară. În fiecare zi vindea perechile de pantofi și astfel avea bani să cumpere piele pentru celelalte.
Seara, meșterul îi croia iar peste noapte pantofii luau formă ca prin farmec.
În scurt timp, cizmarul avu din nou din ce să trăiască și devenise chiar un om bogat.
Într-o după-amiază, să fi fost chiar în Ajunul Crăciunului, după ce terminase de croit o mulțime de modele, îi zise neveste-si:
– Ce-ar fi să rămânem treji în noaptea această. N-ai vrea să vedem și noi cine sunt binefăcătorii noștri?
Femeia fu de acord și pregăti o lumânare aprinsă pe masă. Apoi se ascunseră amândoi după un dulap și câteva haine din încăperea de lucru.
Cei doi se puseră la pândă.
Când ceasul bătu de miezul nopții, apărură doi omuleți foarte caraghioși, îmbrăcați în haine ponosite, care se așezară la masa cizmarului si începură să coasă bucățile de piele cu degețele lor.
Cizmarului nu îi veni să creadă ceea ce vedea. Spiridușii băteau cuiele și fețuiau așa de iute până terminau treaba, cât ai zice pește.
De îndată ce încheiau treaba, spiridușii se evaporau în văzduh.
Dimineața, soția cizmarului îi zise:
– Spiridușii aceștia, ne-au făcut oameni bogați, e musai să le arătăm recunoștința noastră. M-am și gândit cum să îi răsplătim!
– Te ascult, soție dragă.
– Ai văzut ce hăinuțe, vechi și tocite au? și cum dârdâie de ger sărăcuții? Ei bine, o să le cos pantalonași, cu tunici și cămășuțe și le voi croșeta ciorăpei din lână. Iar tu, scumpul meu soț, le poți face câte o pereche nouă de ghetuțe!
– Ce idee minunată! Așa să facem! răspunse, bărbatul.
– Veni seară iar cei doi soți pregătiră toate hăinuțele alături de perechile de ghetuțe. Le puseră pe masă, în locul unde erau de obicei bucățile de piele croite.
Apoi se ascunseră după dulapul din colțul camerei în așteptarea spiridușilor.
La miezul nopții așa cum le era obiceiul, spiridușii dădura buzna înăuntru, voioși și gata de lucru.
Însă ce să vezi?
Tare s-au mai mirat și s-au înveselit când au găsit cadourile de la cizmar și soția lui.
S-au îmbrăcat și s-au încălțat într-o clipită și apoi au început să cânte în pași de dans:
– Suntem noi acum flăcăi frumoși? Suntem! De ce să mai fim cizmari?
Mai țopăiră o vreme în jurul mesei până ce plecară pe ușă și duși au fost.
Din noaptea aceea, spiridușii nu au mai dat pe la cizmar. Dar nu a fost bai, căci vestea iscusinței cizmarului s-a răspândit repede și a dus-o bine până la adânci bătrâneți.
Adaptare după Piticii (Spiridușii cizmari, Spiridușii)/prima poveste, de Frații Grimm.
