Era odată de mult, pe când puricii erau ciobani, cocoșul vătășel și vulpea samsar, un sultan care avea doi feciori.
Aceștia erau diferiți cum nu se poate. Cel mare era ursuz și urâcios de întunecat până și soarele de amiază, pe când cel mic era revărsa în jur o lumină blândă, de-o seamă cu stelele. Vesel și cu inima deschisă alina orice durere.
Îi vom numi Întunecatul și Luceafărul, deoarece așa-i poreclise și poporul. Toți cei care-i cunoșteau pe cei doi prinți oftau îngândurați:
– Acum treacă-meargă, dar va veni vremea când sultanul va închide ochii, iar atunci obiceiul spune că locul i-l va lua fiul cel mare, Întunecatul. O vor duce mai rău decât în iad. Dacă însă Luceafărul ar primi sceptrul împărătesc, totul ar fi bine.
Gândurile acestea îl măcinau și pe sultan. El își iubea copiii deopotrivă, că doar era tatăl amândurora, dar trebuia să se îngrijească și de soarta regatului.
Zdruncinat tot mai tare de grija moștenirii pe care avea să o lase poporului său, sultanul își pierdea zi de zi pofta de mâncare, nu putea dormi și boala la un moment dat îl împiedică să mai coboare din pat.
La căpătâiul său se perindară mulți vraci destoinici și oameni înțelepți dar nimic nu părea să-l ajute pe sultan. Acesta era din ce în ce mai bolnav.
Într-o zi, un cerșetor străin se opri la porțile palatului cerând de mâncare. Luceafărul se afla în apropiere și-l văzu așa că-i dărui chiar el o mulțime de merinde și, pe deasupra, și un săculeț de bani. Stătu de vorbă cu cerșetorul și-i povesti de boala tatălui său. Cerșetorul îl rugă să-l lase și pe el să-și dea cu părerea.
Zis și făcut. Luceafărul îl conduse la căpătâiul sultanului, iar cerșetorul la plecare îi spuse:
– Numai mărul care râde și mărul care plânge l-ar mai putea ajuta acum, altceva nu!
De unde să iei mărul care râde și mărul care plânge, când mai devreme nici nu știai de ele?! Dar Luceafărul, care de mult nu mai putea răbda să se uite cu brațele încrucișate cum i se stinge părintele, ceru învoire să plece în lume în căutarea leacului spus de cerșetor.
Mai cu voie, mai fără voie, Întunecatul se alătură fratelui său și după ce se pregătiră de drum și aventuri, plecară amândoi în căutarea comorii.
Merseră ce merseră și ajunseră la răscruce de drum unde se afla o fântână. Pe frontispiciul ei stătea scris:
”Cine merge pe poteca din dreapta se duce și vine. Cine merge pe poteca din stânga se duce, dar nu se mai întoarce”.
Venise momentul să se despartă. Pentru a știi la întoarcere care este soarta celuilalt își scoaseră de pe degete câte un inel pe care-l ascunseră sub un bolovan de lângă fântână. Care se întorcea trebuia să dea piatra la o parte și să-și ia inelul.
Plecare apoi fiecare pe drumul ales. Întunecatul o porni spre dreapta, iar Luceafărul la stânga, pe drumul fără de întoarcere.
Umblă Luceafărul ce umblă, zile întregi și lungi de vară, de la prima lumină a dimineții până seara târziu, fără să întâlnească nicio vietate, om sau animal.
În a patruzecea zi de colindat ajunse într-o poiană întinsă în care păștea o turmă de oi. Se apropie de cioban și-l salută:
– Pacea să fie cu tine, unchiașule!
– Și cu tine, fiule! Dar ia spune-mi, ce vânt te mână prin locurile astea? Eu de atâta amar de ani de când trăiesc n-am văzut picior de om.
Luceafărul, obosit de drum și de griji își povesti pasul ciobanului. Îi vorbi despre boala sultanului cu atâta durere că ochii ciobanului se umeziră de tristețe.
– Tare aș vrea să te ajut să-ți vindeci părintele – spuse ciobanul – dar nu știu cum aș face. Totuși, știu că mărul care râde și mărul care plânge se află în iatacul (budoarul, camera) domniței din seraiul sultanului meu. Te-aș duce până acolo, dar nu știu cum să intri. În fiecare seară străjerii porții mă opresc și-mi numără mioarele …
Stătu ciobanul și se gândi îndelung apoi rosti:
– Am o idee! Vezi burduful ăsta mare? Când ne apropiem de serai, te bagi în el și intri odată cu turma. Eu îți povestesc cu lux de amănunte unde-i iatacul domniței și raftul pe care ține merele. Dacă reușești să iei merele va fi bine, dar dacă ești prins îți vei pierde viața. Hai să pornim la drum că e cale îndelungată până la serai.
Lucrurile decurseră întocmai cum spusese ciobanul. Către dimineață, când e somnul mai dulce, Luceafărul ieși din burduf și se strecură ușor până în iatacul domniței care dormea dusă.
Ochii Luceafărului căzură peste chipul adormit al domniței, care era așa de frumoasă că pe lângă ea pălea până și farmecul unei nopți senine de vară.
Oricine o privea înmărmurea, dar Luceafărul se dezmeticii repede cu gândul la suferința sultanului-tată și continuă spre raftul merelor. Când să pună mâna pe ele unul începu să râdă iar altul să plângă cu sughițuri. În timp ce domnița se dezmeticea din somn la auzul lor, Luceafărul se ascunse iute înapoi în burduf.
Străjile veniră de îndată și căutară peste tot, dar nu găsiră pe nimeni.
– Vă bateți joc de mine? mustră domnița merele. Dacă mă mai treziți din somn fără rost vă bat.
Fata se culcă și adormi imediat, moment în care Luceafărul își părăsi iar ascunzătoarea și se apropie de mere.
De data asta însă merele începură a face un tărăboi de treziră tot seraiul. Dar, până se dezmeticii domnița și veniră iar străjile, Luceafărul era la loc în burduf.
Cum nu găsiră pe nimeni, fata trase o bătaie zdravănă merelor de vărsă o lacrimă până și cel care rădea. Le amenință supărată înainte să se culce la loc:
– Dacă mă mai treziți vă tai în bucăți și vă mănânc!
Luceafărul așteptă să se liniștească seraiul și se apropie iar de mere care de data asta nu scoaseră un sunet de frica domniței. Așa că băiatul le lua frumușel din raft și le ascunse în cămașă.
Cum tocmai se crăpa de ziuă și ciobanul se pregătea să iasă iar cu turma la păscut, îl vârî pe prinț în burduf și îl scoase apoi când ieșiră din serai.
Luceafărul mulțumi ciobanului apoi goni bucuros și se mai opri abia la fântână. Dădu bolovanul la o parte și găsi ambele inele.
– Se pare că frate-miu a pățit ceva de nu a ajuns înapoi. Mă duc să-l caut ca bucuria tatei să fie deplină când mă întorc acasă. – se gândi Luceafărul.
Dar nici nu porni bine pe partea dreaptă a fântânii că văzu în mijlocul drumului un om sleit de puteri, gata-gata să-și dea duhul. Luceafărul îi sări numaidecât în ajutor.
Îngenunche iute lângă el, îi ridică capul și dădu să bea din fântână. Omul se învioră imediat, deschise ochii și-i spuse:
– Tinere, tinere! Nu-i nevoie să-mi spui cine ești și ce cauți, că eu le știu pe toate. Nu mai zăbovi și zorește spre sultanul-tată, să-l mai prinzi în viață! Cât despre fratele tău, Întunecatul, degeaba îl mai cauți. Când a trecut pe aici, i-am cerut ajutor. În loc de asta, a ridicat biciul asupra mea ca prin lovituri să mă oblige să mă dau la o parte. Atât l-am rugat, să mă cruțe, să-i fie milă, dar în zadar!
I-am zis ”N-ai inimă de om ci de piatră”, iar aici să vezi minune. La fiecare lovitură de bici pe care mi-o trosnea, se preschimba puțin câte puțin în piatră.
Acum piatră ca toate pietrele e fratele tău mai mare, Întunecatul. Tu aleargă la părintele tău, să nu-ți fie zadarnică truda! Și după ce termină de vorbit, omul din drum se făcu nevăzut.
Luceafărul înțelese ca n-are de ales. Se întoarse la fântână, luă ambele inele de sub bolovan și porni spre casă.
Ajuns la patul sultanului-tată scoase din cămașă merele. Cum le atinse, acestea începură să facă ce știau: unul râdea de se prăpădea, iar celălalt plângea și pe loc puterea cuprinse iar trupul sultanului.
– Dar Întunecatul? fură primele cuvinte rostite de sultan după atâtea zile de suferință.
Drept răspuns, Luceafărul îi arătă inelul, iar tatăl înțelese imediat că nu mai era în viață decât un singur fiu.
Și tare îl mai duru inima, dar dragostea nemărginită a Luceafărului și tovărășia celor două mere năzdrăvane îl ajutară să biruie și cumpăna aceasta.
Mai trecură câteva zile și la porțile seraiului ajunse un călăreț străin, plin de praf din cap până în picioare. Anunță că vine de departe, trimis de o domniță să străbată lumea până îl află pe hoțul mărului care râde și mărului care plânge, fără de care ea nu poate să trăiască liniștită.
Vorbele lui îl tulburară pe Luceafăr, a cărui frumusețe neasemuită a domniței nu-i ieșise din gânduri. Cu voia sultanului-tată porni iar la drum, însoțind pe călăreț până la palatul domniței, unde povesti aventurile sale.
Domnița îl îndrăgi pe loc așa că Luceafărul, care oricum se îndrăgostise de ea, o ceru de soție.
Se făcu nuntă mare, mare, cum arareori s-a mai pomenit vreodată. Iar odată cu mirii se bucurară și părinții.
Patruzeci de zile și patruzeci de nopți a ținut petrecerea. Iar din toate bucatele alese a mai rămas un bob de orez pe care l-am mâncat eu.
Imediat după mi-a venit așa un chef de vorbă că m-am pomenit spunându-vă povestea mărului care râde și mărului care plânge.
Basm popular turcesc tradus în românește de Viorica Dinescu și repovestit de Tolba cu povești.
