Mircea și Andrei sunt verișori și cei mai buni prieteni, nu trece o zi în care să nu se întâlnească și să se joace împreună. Se distrează pe cinste, râd cu gura până la urechi și fac o sumedenie de pozne împreună.
Zilele de vară, erau cele mai frumoase în curtea bunicii lor.
Într-o după amiază, cei doi râdeau cu poftă și se lăudau cât îi ținea gura.
– Ai văzut ce față a făcut Ionuț când i-am zis că e un “pârț de purcel”? Spuse Mircea.
– A rămas cu gura căscată!
– Dar, când l-am făcut “gălăgie căcăciosă”? Se laudă Andrei.
– Asta a fost bună, cine îl pune pe prostănacul ăla amărât să se pună cu noi. Se făli Mircea.
– Îmi venea să îi dau un pumn în nas și un picior în fund, gesticulă Andrei.
– Și mie, a fugit ca un laș și plângea ca o fată, râse încântat Mircea.
Bunica îi asculta de pe prispa casei și îi întrebă:
– Ce se întâmplă acolo?
– Nimic, bunico, răspunse Mircea.
– Nimicul acela, a ridicat vocea și a încleștat pumnii să lovească ?
– Ne-am certat cu un băiat din sat, îndrăzni Andrei. Lăsând privirea în jos.
– Toți copiii se ceartă, să știi bunico. Se încruntă Mircea la Andrei, că era un pârâcios…
-Ei, chiar așa? spuse bunica.
Cei doi băieții dădură din cap, că da.
-Așa este, bunico, toți copiii o fac, nu e mare bai. Se justifică, Mircea.
-Da, bunico, chiar așa e! Nu se lasă mai prejos, Andrei.
Bunica se uita la ei și nu zise nimic, se întoarse și intră în casă.
Băieții erau uimiți, știau că ceea ce au făcut nu era bine, după tonul vocii bunicii. Dar să nu fie certați, nici măcar așa un pic, nu se mai întâmplase până acum.
După un timp, bunica ieși din casă, iar în mâinile sale, ținea o coală de hârtie nescrisă, albă și netedă.
– Asta, ce o mai fi? se intrebară curioși băieții.
Bunica se așeză pe fotoliul de pe prispă și îi chemă.
– Mircea, Andrei veniți la mine, vă rog!
Curioși din cale afară, să afle misterul foii de hârtie, băieții se apropiară.
-Acum, am să vă rog să spuneți acestei foi, toate cuvintele jignitoare pe care le-ați folosit în cearta voastră.
– E un joc? Întreabă Andrei.
– Și nu o să ne cerți? completa Mircea, prudent.
– Nu, nu am să vă cert. Spuse bunica.
– Prostule, îndrăzni Mircea timid.
Bunica, mototoli atunci, un prim colț al foii.
– Răule, îndrăzni și Andrei.
Bunica mai mototoli un colț.
– Față de broască! Pârț de purcel…continuară cei doi cu insultele.
Cuvintele urâte veneau cu ușurință și amuzament din partea băieților. Iar pe măsură ce ei le rosteau, bunica mototolea de zor hârtia. În final transformându-se într-un cocoloș șomoiogit.
Mircea și Andrei se opriră și ei, căci nu mai știau alte vorbe urâte. Zâmbeau mulțumiți, jocul acesta fusese distractiv.
Dar zâmbetul lor pieri, când o priviră pe bunica lor.
Cu multă grijă ea desfacea fiecare cută și netezea hârtia cu degetele. O mângâia și îi șoptea:
– Gata, pui mic, nu e nimic, a trecut! Gata, gata, a fost, s-a terminat!
Nedumeriți, băieții o intrebară:
– Ce faci acolo, bunico?
– Încerc să îndrept, colțurile mototolite, dar oricât mă străduiesc, nu pot.
Ridică foaia să o vadă și băieții. Era o foaie dreaptă din nou, însă urmele șifonării încă mai aduceau aminte de cele întâmplate.
Mircea și Andrei se uitau la foaie înmărmuriți. Vorbele lor avuseseră un efect vrednic de regret.
Fiecare cuvânt adusese o nouă cută, erau multe încrețituri și urâte! Acum erau rușinați și le părea rău…
– Iartă-ne bunico!
-De ce să vă iert? Doar toată lumea se ceartă, nu? Apoi, nu mie mi-ați adresat acele cuvintele, nu eu am fost rănită de ele. E ușor să spui cuvinte, fără să ții seama de puterea lor. Sunt doar cuvinte nu-i așa? Nu fac vânătăi și nu lasă urme pe care să le vedem. Vă spun doar că ele există și provoacă durere.
– Știți, băieți dragi, spuse bunica, în fiecare dintre noi sălășluiesc două părți, una mai luminoasă și alta mai întunecată.
– Cele două ies la iveală când le chemăm.
– Și cum se întâmplă? O întrebă, Andrei.
-Depinde de alegerea ta, dacă alegi să faci fapte bune și să spui vorbe frumoase, chemi partea mai luminoasă. De o iei pe calea faptelor rele și a vorbelor urâte, iese la suprafața partea mai întunecată. Lasând în urma ta, un suflet mototolit asemeni unei foi de hârtie șifonate. Dragul bunicii, poți alege iar alegerea ta începe cu un gând!
– Bunico, nu vreau să chem partea întunecată, nu vreau să fiu cel rău! Strigă cu disperare, Mircea.
– Nici eu, spuse Andrei.
– Țineți minte un secret de la un înțelep care a trait de mult, pe numele lui Lao Tzu: gândurile trebuie vegheate căci ele devin cuvinte, apoi cuvintele trebuie și ele supravegheate deoarece se transformă în acțiuni. Aveți grijă la fapte voastre pentru că ele devin… obiceiuri. Iar obiceiurile formează caracterul, apoi el construiește ceea ce urmează să deveniți. Îi sfătui bunica.
Însă ce putem face noi acum, i-am vorbit atât de urât lui Ionuț…
– Știți prajitura de ciocolată pe care am făcut-o pentru voi?
Ce ziceți dacă în loc să o mâncați voi, să mergeți și i-o oferiți lui Ionuț, în semn de împăcare? Continuă bunica.
Băieții exclamară în cor:
– O idee excelentă, buni! Uite așa, au luat prăjitura și au pornit spre casa lui Ionuț.
Odată ajunși la Ionuț, și-au cerut scuze pentru cuvintele răutăcioase și i-au întins oferta de pace. Ionuț privea prajitura de ciocolată cu ochii mari, nu îi venea să creadă că Mircea și Andrei erau capabili de un asemenea gest.
Puțin știau cei doi, că el era atât de amărât încât rareori avea parte de prăjituri.
Ionuț, se precipită pentru o clipă și le spuse:
– Băieți, să nu plecați, vin imediat cu trei farfurii, haideți să mâncăm împreună prăjitura asta delicioasă!
Mircea și Andrei traseră un zâmbet pe toată fața. Apoi își amintiră de vorbele bunicii, faptele lui Andrei vorbeau de la sine… Curând se legă o prietenie pe cinste între ei și uitară de vechile obiceiuri.
